Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iberia celor trei mituri cruciale: Columb, Don Quijote, Fatima (VII)


Bogdan Burileanu

29.07.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Zece zile de excursie plătită, cu autocarul, prin Spania şi Portugalia mi-au revelat un colţ de Europă, în care frumuseţea şi civilizaţia sunt la ele acasă, solid şi indestructibil împământenite. Locul unde istoria justifică, nu doar exaltă mândria naţională.

Episodul 7: O Portugalie în care toate drumurile duc la Fátima

Văzută ca un fel de rudă săracă a "latinităţii coloniale", această ţară din colţul sud-vestic al Europei, fratele iberic cel mic, şi-a purtat cu demnitate, prin istorie, condiţia sa de importantă marginalitate. În 1139, Regatul portughez se emancipase prin desprindere de surata spaniolă; ceea ce nu i-a împiedicat pe regii săi să se teamă de aceasta (pe numele de fată: Castilia), până în 1411, când un tratat judicios alcătuit şi respectat cu onoare de ambele părţi l-au scutit de griji.

Drept pentru care, aproape imediat (1415), au apucat-o în singura direcţie posibilă, pornindu-şi pe ocean expansiunea colonială către zările unde aveau mână liberă; la început, nu foarte îndepărtate, apoi nu foarte bogate. Dar mai comod de ajuns, de stăpânit şi de exploatat, după principiul românesc "dacă nu curge, pică". A picat, iniţial din enclava spaniolă Ceuta (Maroc), apoi din Africa Occidentală: Mozambic, Angola, Guineea Bissau şi Insulele Capului Verde.

Marea încercare, riscantă dar deplin reuşită, a fost însă actuala Brazilie ("Pindorama", adică Ţara Palmierilor), chiar dacă invazia a fost împărţită, frăţeşte, cu "sora mai mare", care a asigurat, desigur, forţa şi logistica necesare succesului. Din vorbă-n vorbă şi din compromis în compromis, linia de demarcaţie între cele două zone de influenţă s-a tot extins spre vest, cu limbă cu tot; iar aceasta a rămas portugheza... A mai fost şi teritoriul extrem-oriental Macao, ultimul eliberat - pardon, predat Republicii Populare Chineze.

Atunci când lucrurile începuseră să prindă conţinut, o nenorocire s-a abătut asupra Lisabonei: cutremurul de 8,7 grade din 1755, urmat de un tsunami, a omorât 100.000 din cei circa 275 000 locuitori. Ocupaţi cu reconstruirea metropolei, portughezii s-au văzut nevoiţi să-şi diminueze considerabil investiţiile în exploatarea coloniilor... timp pierdut în faţa concurenţilor europeni.

După unele opinii, o altă nobilă eroare a coloniştilor a fost că, timp de peste 400 de ani, ar fi fost prea miloşi. Adică au investit în aceste teritorii mai mult decât ar fi dus acasă. Viziune generoasă, dar păguboasă. Când s-a ales praful (mai puţin Brazilia), sărăcia din vestul Africii a contaminat, parcă, şi Metropola. Şi aşa a tot fost... până ce au apărut integrarea europeană şi fondurile primite de aici, investite cu cap, cu măsură şi cu ruşine. Ceea ce nu se prea obişnuieşte pe la alţii.

Aceleaşi socoteli organizatorice ale tour-operatorului ne-a introdus în Portugalia prin sudul cel mai sărac. Zona Algarve are un peisaj sterp, cu dealuri pline de uscăciune, sate ce par uitate de Dumnezeu, formate cel mai adesea din câteva case; ce-i drept, din piatră, căci chirpiciul nu a fost niciodată la modă prin aceste părţi.

Ajungi la Faro, un fel de târg (cam ca Fierbinţii noştri) acolo unde aerul apăsat de timp, vetust (ca să nu spunem de-a dreptul părăginit) m-a trimis cu gândul departe... către Macondo-ul marquesian. Îngrămădit pe un colţ de uscat, în bună vecinătate cu imensitatea oceanului, locul deţine unul dintre cele 12 aeroporturi turistice ale ţării; avioanele aterizează unul după altul, turiştii risipindu-se apoi spre zona unde plaja şi sporturile nautice le oferă facilităţile căutate. La Portimão (vreo 100 de km mai spre nord, înzestrat cu un alt aeroport), estuarul Rio Arade oferă un acces inedit la Atlantic. De-a lungul coastei înalte, în jurul unor golfuleţe pitoreşti, s-a construit mult, chiar peste capacitatea de a suporta a acestor petice de pământ din partea invaziilor turistice. Mă rog... opţiunile on line îşi au limitele şi surprizele lor.

Pe măsură ce avansezi pe autostrada către Capitală, aspectul vegetaţiei se schimbă; şi, pornind de aici, totul începe să arate altfel: mai verde, mai îngrijit, mai atractiv. Inedite sunt culturile arborelui de plută, coaja copacilor (care se regenerează rapid după jupuire) fiind la baza unor produse de lux (poşete, pantofi), extrem de căutate şi de scumpe - dacă sunt originale. Mai tentante, prin preţul scăzut, sunt falsurile, îndeobşte chinezeşti; dar ghida i-a avertizat pe amatori asupra acestui aspect.

Lisabona apare în zare, ca o imensă şi originală metropolă. Podul peste estuarul ce traversează râul Tejo (Ponte 25 de Abril) a fost inaugurat în 1966; seamănă cu Golden Gate din San Francisco, fiind construit de aceeaşi companie americană.


Dar mândria tehnologică a portughezilor este mai junele ("mai trainic şi mai frumos") Pod Vasco da Gama, cel mai lung pod din Europa la cei 17.200 de metri ai săi. Pentru cei care ar încerca oarecari ameţeli, câteva repere de siguranţă: a fost proiectat să reziste unui cutremur de 4,5 ori mai puternic decât cutremurul care a lovit Lisabona în 1755 (8,7 pe scara Richter); poate rezista unei viteze a vântului de 250 km/h; stâlpii de susţinere de 2,2 şi 1.7 metri diametru ajung la o adâncime de 85 de metri sub nivelul mării; a fost proiectat să dureze 120 de ani; din cauza lungimii sale, s-a luat în calcul şi sfericitatea Pământului, pentru a-i aşeza corect -altfel ar fi apărut o diferenţă de 80 de centimetri la capătul podului.
Construcţia lui a durat (ca şi dragostea lui Beigbeder...) 3 ani: 1995-1998; de fapt, 18 luni, darea în glorioasă folosinţă plasându-se chiar înaintea Expo98 - un târg mondial, la 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a căii maritime dintre Europa şi India. Şi la noi, prin 1498, Sfântul Ştefan cel Mare abandonase "interesul special" pentru Drumul Mătăsii, plătea tribut cinstit turcului şi asedia cu succes, mai pe-aproape şi mai creştineşte, cetăţile poloneze Trembwola şi Buczacz.


De treci podul... nu de aramă, ci de fier şi beton, ajungi într-un oraş cu adevărat unic: piatră şi apă... cotloane şi esplanade, măreţie şi căldură, culoare şi vitalitate, jovialitate şi ospitalitate. Lisabona, cocoţată graţios pe coline, se coboară larg şi majestuos spre estuarul ce conduce Tejo, venit din Spania, la vărsarea în Atlantic: Mânăstirea Jeronimos, Turnul şi Palatul Belém, Monumentul Descoperirilor, Muzeul Maritim, Muzeul Caleştilor, dar şi mai dulce-actuala Antiga Confeitaria de Belém sunt ţinte asaltate de turiştii curioşi.


Faimosul "28" traversează centrul oraşului, în cel mai atractiv şi edificator tur al oraşului.... dacă nu te ţin picioarele să o iei pe cont propriu. Este un tramvai galben, vintage, care te transportă în multe dintre atracţiile principale situate pe colinele fastuoase ale oraşului. Eleganţa acestuia este strălucitoare, dar deloc severă. Latinitatea bântuie la tot pasul, cu imprevizibilul ei multicolor.


Câţiva kilometri mai spre NV, Sintra se dovedeşte locul fericit ales, unde regii portughezi au ridicat o salbă de Palacios: Seteais şi Monserrate, da Pena şi dos Mouros, Quinta da Regaleira. Timpul de vizitare riguros cronometrat ne-a făcut să selectăm Palacio Nacional - reşedinţă de un lux bine temperat, păstrată din perioada medievală, dar de o sobrietate şi un rafinament ce îmbină paradoxal grandoarea cu simplitatea, eleganţa cu fastul şi motivele geometrice ale modelelor decorative maure, cu un intimism a cărui căldură iradiază la tot pasul.

Fátima este menţionată, în atlasele şi pliantele de larg consum, drept locul unei legende: apariţia Fecioarei Maria. Eroare! Nu este deloc o legendă -"gen" care suferă, prin însăşi natura sa, de dubii, exagerări teziste, dar spectaculoase şi imprecizii imposibil de verificat. Ceea ce nu este cazul în privinţa istoriei de la Fátima. Acolo unde, în 13 mai 1917, Sfânta Fecioară s-a arătat în faţa a trei copii, păstori: fraţii Jacinta (7 ani) şi Francisco Marto (11 ani), care se aflau împreună cu verişoara lor, Lucia dos Santos (10 ani), cu caprele la păscut în apropiere de Cova de Iria (Grota Sfintei Irina). Mărturiile lor convergente (din cauza televiziunii care pe vremea aceea nu exista, tromboneală nu era!) menţionează trei atenţionări de viitor: revoluţia bolşevică din Rusia, al doilea Război mondial şi... un al treilea secret, pe care însă Vaticanul l-a ţinut multă vreme ascuns; iar când l-a dezvăluit, ar fi fost vorba doar despre atentatul savârşit de turcul Ali Atcha contra Papei Ioan Paul II... tot într-o zi de 13 mai! Minţi mai luminate şi mai îndrăzneţe privesc totuşi dincolo de fapta în sine; s-ar putea ca mesajul criptat să se fi referit, în plan mai larg, la războiul Islamului împotriva Creştinătăţii - adică exact ce vedem azi.

Jacinta şi Francisco Marto au murit de gripă spaniolă, la scurt timp după întâmplare; dar casa lor se păstrează, bine conservată şi impresionantă ca aspect şi atmosferă, în sat. Lucia dos Santos s-a călugărit şi, trăind peste 90 de ani, a înfăţişat sub jurământ întâmplarea pe care i-o oferise... soarta, dacă nu chiar Divinitatea Însăşi. Oricum, toată istoria nu se încadrează, nicicum, în folclorismele de larg consum; chiar dacă, mult prea adesea, e tratată ca atare.


Complexul ridicat acolo, pe locul unde s-a săvârşit minunea (şi unde se organizează anual ceremonii comemorative), este impresionant prin smerenia măreaţă (nu e nimic oximoronic) pe care o transmite vizitatorului de bună credinţă, gata să-şi ia la purtare scânteia divină din propria fiinţă. O catedrală deloc împopoţonată, cu mult alb, cu deschideri largi şi vitralii adecvate spiritului de puritate în care a fost edificată, ce impune şi îndeamnă la reculegere.



Un altar în aer liber, pe o latură a cuprinzătorului platou în aer liber, câteva capele şi - în faţa catedralei, dar la o distanţă de vreo 500 metri, o clădire polivalentă: sală de ceremonii religioase, dar şi de conferinţe; expoziţii tematice; săli de rugăciune, capele şi altare pentru spovada oricui se simte îndemnat să o facă atunci, acolo...



Oricât de greu ar fi să acreditezi o astfel de idee celor ce nu sunt racordaţi spiritual la o asemenea realitate, îndrăznesc totuşi să folosesc un termen care cred că o exprimă cel mai bine: tulburător. Pentru cine e sensibil la aspectele ne-concrete, apt să înţeleagă şi să discearnă. Pentru restul...

(Nu va mai urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer