Prolog (mai 2019)
Lucrurile stau cam aşa: cursuri, scris în timpul liber, muzică, respiraţii adânci, mai un mesaj, mai un telefon, dar niciun plan pentru vacanţa de vară.
O bună prietenă, regizoarea şi autoarea O.M., îmi trimite un anunţ şi mă invită să aplic la International Summer Scriptwriting Base, o tabără tip rezidenţă în Bulgaria, concepută pentru scriitori şi alţi artişti. Mă înscriu în ultima zi în care se poate aplica, aşteptându-mă la un refuz politicos. Însă aşteptările îmi sunt înşelate: sunt acceptată ca participant la un eveniment care pare foarte promiţător - are loc în fiecare vară de ceva vreme încoace (mai exact, de patru ani) - şi îmbină munca creativă cu relaxarea. Tema din 2019 e Shangri-La. Suntem rugaţi să citim Lost Horizon, un clasic de James Hilton, romanul în care apare pentru prima dată Shangri-La, acest tărâm imaginar, izolat, rafinat, oriental.
Aşadar, între 30 iulie şi 12 august 2019 voi fi la Sofia şi Bozhentsi, un sat de munte din Bulgaria.
Ascult The Beatles - Here Comes the Sun după ce primesc mesajul de la organizatori, o asociaţie culturală numită Arte Urbana Collectif, din Sofia. Se anunţă o vară interesantă.
1. Un apus de soare perfect (30 iulie 2019)
Plec din Târgu-Mureş spre Otopeni cu un autocar la ora 9.40 dimineaţa. Ar fi trebuit să pornim la 9.30. În mod normal, nu m-aş îngrijora, dar acum mă tem să nu pierd avionul, mai ales că ştiu cum se circulă pe Valea Prahovei.
Îmi pun căştile, pentru că şoferul ascultă ştiri, care mă agresează aproape întotdeauna. Prefer să mă informez de pe net. Mă agresează şi cuvântul "doamnă", pe care acelaşi şofer îl foloseşte, cu un dispreţ suveran, mascat de amabila formulă, invitându-mă să iau loc. Dacă aş putea, aş interzice acest apelativ umilitor şi bădăran. În loc de asta, mă mulţumesc să-l sancţionez din priviri şi să-i spun: "Mulţumesc, domnule!" Nu pare să-i placă formula de adresare. (Societăţi ierarhizante, limbi ierarhizante, subterfugii ale unor jocuri de statut mirobolant-misogine - şi îmi amintesc cu drag de recenta vacanţă în Grecia - venită tot pe neaşteptate, la fel ca rezidenţa bulgărească -, unde nu m-a făcut nimeni să mă simt prost. Am fost un om, o persoană, nu o "doamnă".
Caut un loc în autocar şi remarc, în treacăt, că primele patru scaune sunt inaccesibile - şoferul le-a izolat cu centura de siguranţă, una dintre consecinţe fiind faptul că la multele opriri de pe drum urcă plătitori de bilet care stau în picioare.
La un moment dat, lângă mine se aşază o persoană care miroase urât. Coboară la următoarea staţie.
Între melodii, când căştile îmi "tac", captez dinspre radioul dat tare obişnuitele unde ale stresului, negativităţii, problemelor, haosului. Noroc că aceste pauze între cele peste 400 de piese din playlist-ul-panaceu pe care-l ţin în telefon nu sunt lungi.
Refuz să mă las cuprinsă de tristeţe, dezolare şi dezgust. Dau muzica mai tare. Ne apropiem de munţi, îi "prind" în telefon. (Mi-am lăsat aparatul foto acasă.)
Stresul creşte pe măsură ce ne apropiem de Otopeni - suntem în întârziere, nu ştiu cum s-a mai transformat aeroportul, căci perioada mea de locuit în Bucureşti a trecut de mult, şi mă tem puţin să nu cumva să pierd cursa spre Sofia. (În ultima vreme iau avionul de la Cluj - când e cazul - şi de la Târgu-Mureş - când am posibilitatea.)
Ajungem la aeroport, la limită, fac slalom, mă opresc la poarta 27, mă relaxez. Apoi, îmbarcarea.
Avionul e mic, sunt turbulenţe, nu avem măşti de oxigen. Citesc în engleză New Boy (Othello rescris), de Tracy Chevalier. Parcurg câteva pagini. Persoana de lângă mine răsfoieşte o carte în bulgară. Sunt extrem de curioasă ce citeşte, dar n-o să aflu niciodată.
Aterizăm, am cazare pentru o noapte la un hotel de lângă aeroport. E aproape, dar nu atât de aproape pe cât credeam, aşa că începe să-mi pară rău că am ratat un shuttle care mi-a trecut razant prin faţa ochilor obosiţi şi că am luat-o pe jos. Pe la jumătatea drumului, văd un taxi oprit. Îl întreb pe şofer cât mai am de mers. Şoferul e comunicativ, prietenos, simpatic. Coboară din maşină ca să îmi poată arăta hotelul, care deja se zăreşte în depărtare. Nu vorbeşte engleză, îmi explică în spaniolă, dă să urce înapoi în taxi, apoi, brusc, mă întreabă de unde sunt. Îi spun.
Zâmbeşte, pune mâna gingaş pe bagajul meu, care cântăreşte cam o tonă, îl plasează în portbagaj şi zice, în limba mea maternă: "Haide, haide!" Urc în taxi, cu un fior: sunt singură, într-o ţară străină, nu cunosc limba, şi, deşi sunt o "doamnă", o femeie singură rămâne "un lucru suspect", cum spune Saviana Stănescu în una dintre piesele ei scrise în România, înainte de a se muta la New York. Suspect - şi vulnerabil - adaug eu, în gând. Aşa că mă întreb dacă fac bine ce fac. Nu e, însă, cazul să strâng telefonul aşa de tare în mâna dreaptă - chiar am dat peste un om de treabă. Aflu pe drum că lucrează şi în Spania, că îl cheamă Di., că are prieteni români. Ajungem la hotel. Nu vrea să îmi ia bani pe cursă. Insist. Nici nu vrea să audă.
Nu m-a mai dus nimeni, niciodată, gratis cu taxiul. Îi mulţumesc şi plec, relaxată şi optimistă.
Seara o petrec pe terasa hotelului, care m-a primit aşa:
Am început cu dreptul, слава Богу (Slavă Domnului)!
2. Sofia Story (31 iulie 2019)
Cobor la micul dejun. La recepţie e un tip politicos, care îmi dă bună dimineaţa şi îmi cere numărul camerei fără prea multe formalităţi, fără un interes special. Îşi face doar treaba.
După micul dejun, urc în cameră şi mă "desenez" frumos cu farduri.
Împing până la limita bunului simţ momentul când voi face check-out-ul, dar nu depăşesc această limită. La 12 fără 5 cobor la recepţie. Acelaşi tip îmi priveşte "noua faţă". Nu mă recunoaşte, nu asociază figura mea aranjată cu figura mea naturală de dinainte, aşa că zâmbeşte larg, devine extraordinar de amabil, mă întreabă ce fac, se oferă să-mi cheme un taxi - pe care îl refuz momentan. Mă gândesc la cât de mult contează aparenţele - în timp ce beau o cafea pe terasa hotelului. Apoi pornesc spre oraş.
Ajung în centrul Sofiei pe la ora 1, beau încă o cafea, postez pe blog, mă cazez. La ora 7 va avea loc deschiderea oficială "Shangri-La". Trebuie să găsesc Institutul Francez din Bulgaria.
Apple Maps îmi arată că am de mers 4 minute de la hotel până acolo, dar pornesc mai devreme - vreau să mai hoinăresc după ce identific clădirea Institutului. Zis şi făcut: găsesc sediul, apoi mă plimb prin zonă. Trec pe lângă o bancă pe care sunt aşezate două statui. Îmi aminteşte de Wrocław.
Continuu aventura. Dau de un părculeţ cu un cocktail-bar în mijloc. Mă opresc la o masă liberă, găsită cu greu, şi verific pe telefon dacă s-a mai publicat ceva pe grupul de Facebook "Shangri-La".
În sfârşit, iată-mă în sală, după ce am primit materialele promoţionale ale evenimentului.
Îmi plac ceilalţi participanţi - suntem un grup eclectic şi viu. Cu toate că îmi sunt simpatici, nu am starea necesară socializării - până la urmă, scriitorii se numără printre cei mai solitari artişti (şi a început să îmi placă ideea, am început să-mi accept condiţia). Aşa că prefer să stau deoparte şi să observ.
D.U. (îl voi numi în continuare Di.)., unul dintre organizatori, prezintă mentorii. Doar trei dintre ei sunt aici, acum, la această deschidere oficială. Atmosfera e prietenoasă, nu e deloc rarefiată de false intelectualisme sau de atitudini posh, cum întâlneşti pe la noi prin "lumea bună" destul de des. Prea des.
Primim câte un bon de masă şi câte unul pentru un cocktail de bun-venit. Renunţ la ambele. (Încă nu mi-a revenit pofta de socializare.)
Ajung în cameră şi-mi pun muzică. Recapitulez plimbările făcute azi, revizitez atmosfera oraşului. Îmi place Sofia.
3. Călătorii şi contemplaţii // Ce ne facem cu literatura? (1 august 2019)
Chiar îmi place, acum, "alienarea" asta. Izolarea. Propria-mi companie. Contemplaţia şi analiza. Urmează, azi, deplasarea la Bozhentsi, unde nu cred că o să am timp de stări visător-retrase. Va trebui să socializez şi să acţionez, să performez, să particip la workshop-uri şi prezentări.
Prima conferinţă din cadrul acestei tabere-tip-rezidenţă-tip-şcoală-de-vară începe, tot în Sofia, la ora 10 dimineaţa, tot la Institutul Francez. H.K, de la o universitate de arte din Olanda, ne vorbeşte despre design-ul narativ interactiv.
Îmi place uşurinţa cu care prezintă şi gândirea lui organizată. Se revoltă împotriva ideii că arcul narativ clasic ar fi singura "lege" după care se poate guverna o poveste. Face legătura cu neuroştiinţele, citează din Lyotard când atinge subiectul crizei reprezentării, apoi intră în detalii legate de jocuri video şi de filme documentare interactive. Per total, o prezentare antrenantă, chiar dacă ar fi putut fi mai scurtă. Constat, în timp ce-mi iau notiţe, că, deşi joc cu o deosebită plăcere Starcraft şi alte jocuri video de strategie ("Dar nu se cade, doamnă!..."), sunt teribil de tradiţionalistă când vine vorba de scris. Nu s-ar zice, având în vedere că lovem@il project - 2006 (peste 5.000 de descărcări) şi messenger - 2019 (câteva sute de descărcări) sunt cărţi despre - şi publicate pe - internet... dar sunt "clasice", în sensul că, deşi au apărut pe suport electronic, implică cititorul în procesul narativ în acelaşi fel ca o carte pe hârtie. Atâta doar că sunt PDF-uri şi pot fi descărcate gratuit de pe LiterNet (aici şi aici). (Cum spunea S.C. într-o discuţie cu cineva apropiat mie, "Literatura e cea mai ieftină dintre arte." Şi, adaug eu, nu-mi permit să mă despart de ea, deşi lucrez şi la un scenariu de scurt-metraj - film combinat cu animaţie.)
Teatru? A zis cineva "teatru"? Nu cred că voi scrie vreodată teatru. În schimb, am un proiect de povestire-nuvelă în engleză: Lisa on the Beach. O voi publica pe iBooks Store şi va fi - cum altfel? - gratis. (Sunt o doamnă, aşa că îmi cer scuze de pe-acum celor care ne reproşează - mie şi celor ca mine - că "stricăm piaţa".)
Înapoi la realitatea din Sofia. După o pauză de 15 minute, ceilalţi participanţi se întorc la discuţii. Eu sunt o rebelă în continuare şi mă duc la o cafea ascetică - dublu cappuccino, unul pentru mine şi încă unul, tot pentru mine:). Îmi fac cinste azi, am nevoie (întotdeauna) de cofeină când scriu, dar acum mai mult ca oricând, ca să scriu... asta.
E 1:15, mai am o oră liberă, apoi o zbughim spre Bozhentsi. Locul de întâlnire e în parcarea stadionului V. Levski.
Constat că nu am văzut foarte mult din această capitală slavă cu nume ales (blând-balcanică ziua şi puţin intimidantă seara), însă mă iert pentru acest refuz de a alerga, convenţional, după obiective turistice, amintindu-mi o poveste a cuiva care, într-un scurt turneu artistic post-comunist în Germania, în loc să meargă cu grupul să vadă Domul din Köln (ce ocazie, la vremea aceea!), a rămas la hotel şi a dormit toată ziua, ultragiind, nedumerind sau stârnind judecăţi în rândul colegilor.
Am simţit "spiritul locului" hoinărind pe câteva străduţe, privind oamenii, analizând clădirile, admirând tramvaiele (am o slăbiciune pentru maşinăriile astea, de pe vremea când eram studentă la Cluj) şi scriind în cafenele.
După ce îmi termin cafeaua, mă întorc la hotel. Nu reuşesc să găsesc niciun taxi, pentru că a început să plouă - şi, când plouă în Sofia, e grav cu traficul - ca şi la Târgu-Mureş, şi nu numai. Tipul de la recepţie e mai mult decât amabil şi mă ajută să iau un tramvai - îşi trimite colegul să-mi care bagajul până în staţie, îmi spune ce tramvai să iau şi unde să cobor.
Sofia, I love you! Bozhentsi, here I come!
Ajung, cu chiu cu vai, la stadion, singură, dezorientată şi plouată. Ne regrupăm şi pornim. Facem cunoştinţă şi cu bucătarul sirian care ne va găti toată perioada cât vom sta la Bozhentsi. În autocar, mă aşez lângă o englezoaică de culoare, R., care în toamnă începe un masterat de scriere dramatică la Goldsmith, în Londra. Vorbim de toate, cu câteva pauze de somn. După un drum lung şi două opriri, ajungem în satul tradiţional Bozhentsi. Suntem cazaţi în căsuţe restaurate, ceea ce e minunat, doar că nu prea sunt condiţii. Nu avem destule prize, camerele nu sunt decomandate şi suntem patru "utilizatoare" ale unei singure toalete. Nimeresc în cameră cu U., una dintre cei trei mentori, care va ţine un atelier de teatru imersiv.
Ceilalţi s-au dus la cină, eu am rămas să mă reculeg. Cum au plecat, a început o ploaie mocănească...
Di. mă sună, dar mobilul meu e deja pe silent. Îi scriu un SMS: sunt OK, mă odihnesc, să nu se îngrijoreze.
U. se întoarce, îşi ia bagajul nedesfăcut, lasă formularul de cazare necompletat şi se mută singură într-o cameră, în casa vecină. Nu îmi pare rău. Dimpotrivă, mă bucur că am mai mult loc, mai multă intimitate, mai mult lebensraum.
4. Vizite, ateliere, comunitate (2 august 2019)
Luăm micul dejun în curtea uneia dintre casele "artizanale" ale satului, pe care o voi numi în continuare "locul de întâlnire", apoi pornim prin localitatea-muzeu. Recunosc, nu sunt mare fan al muzeelor de niciun fel, prefer să iau pulsul prezentului, nu al trecutului, aşa că nu mă năpustesc nici acum să văd interioare, să ascult istorii, să pun întrebări. Vizita noastră prin sat e, însă, importantă pentru atelierul cu U. Prima parte, exerciţii de încălzire şi activităţi fizice, nu are prea mare legătură cu turul ghidat. Probabil că atelierul de la ora 3 după masa ne va solicita mai mult la nivel intelectual. Eu o să renunţ, însă, la această sesiune de lucru. E foarte cald şi am o migrenă. Sper să pot participa ca observator.
*
Unul dintre exerciţiile de actorie de dimineaţă - clasic, în doi, al cărui scop este să creeze încredere între partenerii de joc - a fost o experienţă minunată pentru mine. Am fost rugaţi să ne alegem un partener. T., unul dintre mentori/traineri, m-a ales pe mine. Exerciţiul constă în conducerea partenerului "orb" într-un loc plăcut. Apoi se inversează rolurile. L-am întrebat pe T. dacă pot să fiu eu prima "oarbă". A aprobat din cap. Dar se pare că nu a înţeles de fapt rugămintea mea şi, la final, când urma să schimbăm rolurile, mi-a spus că amândoi am mers cu ochii închişi. Surprinşi de cât de bine ne-am descurcat, ne-am strâns mâna şi apoi m-a rugat să rămân eu în rolul oarbei. M-a condus spre un scaun extrem de confortabil, după care m-a dus în bucătărie, unde mirosea incredibil de bine - a condimente, a exotic, a Orient. Unul dintre fiii bucătarului, un copilaş de aproape zece ani, mi-a pus în mâna dreaptă un recipient cilindric, plin cu creioane - după cum am constatat prin atingeri.
Când am deschis din nou ochii, eram în curte şi lumea se schimbase.
I-am mulţumit lui T. şi ne-am dus să luăm prânzul (supă de linte, focaccia şi salată).
Apoi, pentru că de dimineaţă nu am mai prins cafea la micul dejun, am plecat din nou în căutarea licorii magice. Am ajuns la o terasă cu net, cu umbră şi cu... espresso. Şi viaţa a devenit mult mai frumoasă. Beau cafea şi descarc primele imagini din Bozhentsi pe laptop:
*
E ora 3, participanţii din camerele vecine au plecat spre atelier, eu sunt gata-gata să fiu încuiată pe dinafară în curtea comună de către W., un regizor englez cuprins de exces de zel. Reuşesc să evit sechestrarea, ajung la locul de întâlnire şi scriu. La aceeaşi masă, dreptunghiulară şi lungă, câţiva dintre organizatori şi un participant din Canada vorbesc cu bucătarul sirian, O., care fumează narghilea şi povesteşte despre lumea arabă şi despre cum vrea să-şi deschidă un restaurant în Bulgaria împreună cu soţia lui, Noo, care e o maestră a patiseriei. (Sunt primii refugiaţi din Siria pe care îi cunosc personal.) O. continuă cu detalii despre cum a lucrat în Dubai la un restaurant, cum, în ţările arabe, de Ramazan, familiile împart mâncarea cu toată lumea, şi despre cum a învăţat să gătească mâncare indiană. Între timp, eu "trag cu urechea" şi consemnez. Încerc să-mi amintesc numele participanţilor şi locurile din care vin: No. (Hong Kong), W. (UK), T. (UK), M. (Bulgaria), R. (UK), N. (Polonia), E. (Bulgaria), O. [bucătarul] (Siria - Bulgaria), D. (Canada)... şi ar mai fi, dar suntem peste douăzeci (toţi cu background artistic, dar foarte diferiţi). Mă opresc aici, îmi ridic ochii din monitor şi privesc:
Scriam mai sus că sper să pot observa atelierul condus de U. Nu reuşesc, pentru că e în alt loc decât credeam. Aşa că rămân aici, la locul de întâlnire, pe terasă. Migrena a mai cedat. Brusc, apare U. Îmi spune ce se întâmplă la atelier şi insistă să mă implic. Fiind vorba de teatru imersiv, site-specific, fiecare participant trebuie să-şi aleagă un loc din Bozhentsi care-i place foarte mult şi să facă acolo un scurt happening de 30 de secunde - 1 minut. Îmi aleg locul în care mă aflu - e ca şi cum aş sta la gura sobei, pentru că aici ne întâlnim, aici povestim, aici e centrul comunităţii noastre. Iar contribuţia mea la atelier va fi să citesc acest fragment de jurnal, pe care-l scriu fix acum.
Traduc fragmentul de mai sus în engleză şi cobor până la clădirea şcolii, unde lucrează ceilalţi, după ce U. a trimis după mine. Mergem, prin căldura apăsătoare, să urmărim momentele performative ale fiecăruia. Sunt diverse, eclectice, ca şi grupul. Eu rămân ultima - aşa a decis U., fără să ştie că asta era şi intenţia mea. Citesc fragmentul de mai sus şi am succes.
Urmează o conferinţă despre joc în spaţiul public, susţinută de W. Îmi place mult, mă interesează, dar se lungeşte. Îmi place şi faptul că ne întreabă care e jocul preferat al fiecăruia - şi se referă la orice tip de joc. Al meu e, evident, Starcraft. W. pare plăcut surprins. Aflăm că lucrează cu T., cel care m-a condus în bucătărie cu ochii închişi (exerciţiul de dimineaţă). Împreună cu T., W. creează ceea ce aş numi "jocuri urbane" - foloseşte spaţiul public ca pe un teren unde se dezlănţuie spiritul ludic al adulţilor sătui de jocuri video sau de clasicele jocuri de societate. Proiectele lui W. şi ale lui T. seamănă puţin cu Journey at the End of the Night, un joc foarte popular în marele oraşe ale lumii, un quest care se întâmplă noaptea şi în care trebuie să treci peste tot felul de obstacole ridicate de echipa adversă. Ca un joc video, numai că se întâmplă în realitatea "reală", nu în cea virtuală. Nimeni nu menţionează faptul că pare inspirat de un titlu al unui roman de Céline. Eu sunt destul de obosită, aşa că mă abţin de la a revela această informaţie.
După conferinţa-workshop ţinută de W., mergem la cină, apoi eu mă retrag să scriu, şi constat că începem să devenim o comunitate. Pot să dorm liniştită, hopul din primele zile a trecut.
5. O zi dificilă (3 august 2019)
E 10 seara. Am fugit de la cină, sunt în cameră. A fost o zi grea. Ca să rezum, U. ne-a solicitat mult, prea mult. Spre finalul sesiunii de lucru, toată lumea era extrem de obosită. Însă am reuşit azi să creăm o experienţă site-specific itinerantă:
Sper ca atelierele următoare să aibă mai multă legătură cu scrisul. Atelierul condus de U. s-a terminat azi. Urmează A.B. şi S.H.
6. Intensitate, (inter)activitate, comunitate (4 august 2019)
Mă trezesc la 6 şi un sfert. Ajung prima la locul de întâlnire. Kat., una dintre persoanele care ajută la bucătărie (aflu mai târziu că are şi o pregătire intelectuală excelentă), îmi dă o cafea mare cu lapte. Mă aşez la umbră, pe un scaun de regizor/pescar. Apare No., cea care lucrează în televiziune în Hong Kong. Vine şi D., canadianul, care nu participă la workshop-uri, dar e mereu cu laptopul după el şi lucrează de zor la un scenariu de joc video. Se aşază amândoi lângă mine, ceea ce atenuează sentimentul de alienare pe care l-am avut ieri. Vorbim despre filme, jocuri video, cărţi - şi aflu că D. se numără printre cei care au conceput celebrul Need for Speed. Între timp, se serveşte micul dejun, aşa că ne alăturăm celorlalţi.
Începe workshop-ul/conferinţa lui S. Vorbim tot despre teatru imersiv. E o experienţă la superlativ. S. are o energie senzaţională, e inteligent, organizat, creativ, prezent. Suntem captivaţi cu toţii. Urmează o parte practică, în care vor fi incluse tehnici inventate de Augusto Boal. Încep să mă simt ca acasă.
La prânz, totul e bine, energia grupului e ridicată. La un moment dat, nu îmi mai găsesc partener de discuţii (ne tot amestecăm) şi îmi scot laptopul să scriu în acest jurnal. (Nu prea am timp să fac asta, totul e foarte intens.)
După prânz, continuăm workshop-ul cu S.. Începem să construim scene, în grupuri. Nimeresc cu Di., Lu. şi Ch. Tema pe care lucrăm este "vis" şi "zâmbet misterios".
Urmează un workshop/curs cu T., cel care m-a ghidat cu ochii închişi în "bucătăria condimentată". Convingerea mea - că e un artist al jocurilor ascunse - creşte, şi încep să mă îndoiesc că am mers amândoi cu ochii închişi ieri. E foarte regizor, foarte strateg, foarte ludic, şi proiectează foarte bine jocurile pe care ne invită să le jucăm. Workshop-ul se termină tot cu un joc, un fel de "Secret Santa" în miez de vară. Trebuie să ne găsim şi câte un nume de cod, pe care să îl ştie numai el şi persoana căreia îi aparţine. Eu, ca să mă amuz, oscilez între "Tom Tailor" şi "Samurai Jack". Până la urmă, mă opresc la "Shakira". Mă distrez, îmi scriu numele real şi numele de cod pe un bileţel şi i-l dau lui T.
Apoi, la cină, atmosferă destinsă, primim "raki" de la unul dintre cei doi băieţi pe care-i cheamă V, deci de la V1, constat că are gust de ouzo, Di. îmi spune că fix asta şi e, ouzo, numai că în Bulgaria se numeşte raki.
Încep să mă acomodez şi eu cu grupul, dar la un moment dat mă retrag. Îmi dau seama că azi n-am făcut nicio fotografie, pentru că nu am avut timp până acum. Dar remediez rapid această problemă. Aşadar, iată-mă din nou în cameră:
A fost o zi intensă, (inter)activă, în care comunitatea noastră din Shangri-La - Bozhentsi s-a sudat şi mai mult.
7. Ziua lui V2 (5 august 2019)
Dacă tot mi-am adus cafetiera portabilă de acasă, le dau şi vecinelor câte o cafea. Ziua începe bine, cu poveşti, cu energie bună, cu împrieteniri pe Facebook - şi în afara lui.
După micul dejun, ne întâlnim cu S. şi începem workshop-ul, în clădirea şcolii din centrul satului. Azi lucrăm în perechi şi trebuie ca într-o jumătate de oră să concepem şi să producem un scurt spectacol de teatru imersiv, de maximum trei minute. Nimeresc cu Na, din Polonia. O fi ea din Polonia, dar locuieşte la Berlin. Îmi place de ea. Facem o echipă foarte bună. Apoi - pauză de prânz şi revenim pentru a doua parte a atelierului de teatru imersiv condus de S.
Nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu echipa în care nimeresc de data asta. Cea de ieri a funcţionat mult mai bine. Colaborarea de dimineaţă cu Na - la fel. Însă, cu toate că există asperităţi în comunicare, ne descurcăm admirabil, pentru că în a doua parte (cea practică) a proiectului de teatru imersiv pe care trebuie să îl concepem, reuşim să facem cam toate lucrurile pe care ni le cere S.
E ziua lui V2. (unul dintre cei doi "V." din grup). Mâine e zi liberă, aşa că dăm o petrecere. Povestesc cu D. aproape toată seara, îmi trimite un scenariu de scurt metraj şi mă îndrumă spre un site pe care pot găsi povestiri SF scrise de el.
Pe la 1, ajung în cameră, mai stau puţin pe mess şi mă culc.
8. Vacanţă la Bozhentsi (6 august 2019)
Petrecerea de aseară s-a dezlănţuit după ce am plecat. Câţiva dintre noi au rămas să privească răsăritul şi să danseze în "piscina" de cauciuc din faţa locului de întâlnire.
Mă trezesc devreme, fac cafea, merg apoi prin sat cu Ni., participanta din Danemarca. Suntem însoţite de căţeluşa ei, Mo. Mic dejun frugal, servit târziu. Apoi povestesc cu colegele de cameră la o cafea "chez nous".
Imediat după asta, împreună cu Na. şi K., mergem la un restaurant unde avem wi-fi şi stăm cu laptop-urile în faţă şi cu căştile în urechi. Vine tot mai multă lume din grupul nostru şi ni se alătură. Îmi place mult ziua asta - deja.
Seara e mai frig decât de obicei. Ne regăsim, în grupuleţe, la locul de întâlnire. Cina e tradiţional bulgărească, atmosfera e mult mai liniştită ca ieri, eu şi Ni. plecăm primele, încheindu-ne ziua circular, cu o plimbare. De mâine încep din nou atelierele.
9. Surprize! (7 august 2019)
Începe sesiunea de lucru cu A., în clădirea şcolii. Ne dă câteva indicii despre cum se va desfăşura workshop-ul: exerciţii, jocuri (în principal nonverbale), prezentări teoretice. Gradul de libertate e mult mai mare decât la tutorii precedenţi, lucru de care profit, având în vedere că am nevoie de timp pentru mine, fiindcă totul e foarte intens: suntem mulţi, ritmul e susţinut, informaţia nouă vine în valuri.
Asist, însă, la primul exerciţiu. Participanţii stau culcaţi pe podea, în cerc, cu capetele în centrul cercului şi cu picioarele în afară, ca nişte raze de soare. Jocul de bazează pe simţul auzului - A. îi roagă să închidă ochii, să asculte zgomotele din jur şi să scoată sunete, la rândul lor.
Mi se pare foarte frumos din punct de vedere vizual. Simt, însă, tensiune în mulţi dintre participanţi, fapt pe care îl comunic şi care mi se confirmă la secţiunea de feedback (pe care trebuie să îl dăm fiecare, indiferent dacă am participat sau doar am observat). Următorul exerciţiu e în perechi. Îl întreb pe A. dacă pot să plec, îmi spune că desigur. Mă simt puţin prost, poate am făcut un faux pas exprimându-mi această dorinţă - şi pentru că mă îndepărtez de grup, dar şi pentru că T. a rămas fără partener şi trebuie să intre Sa., fotografa, în locul meu. Dar senzaţia neplăcută îmi trece repede - la urma urmei, şi Mas. lipseşte azi, pentru că nu se simte bine.
Cheia e la colegele de cameră, dar am norocul să mă întâlnesc cu Mas., care e cu persoana care face curăţenie în camere şi care... are chei! Scriu e-mail-uri, plătesc facturi, îi trimit lui D. două povestiri scrise de mine în engleză şi aştept ora prânzului.
Ajung la locul de întâlnire, vorbesc cu A., care-mi spune că nu e nicio problemă că am plecat de la workshop, nici măcar nu trebuie să dau explicaţii, după cum ne-a şi comunicat în atelier. Îi spun că scriu acest jurnal despre International Summer Scriptwriting Base şi că aş vrea să observ atelierul lui din afară, ceea ce, spune A., e o soluţie foarte bună. Şi eu cred la fel.
După prânz, îmi duc eternul laptop la terasă. Căştile în urechi. Ascult Grimes, despre care am aflat de la D. Îmi place mult.
Ne regrupăm la şcoala din centru. Aleg, din nou, să rămân în postura de observator. La fel şi Ni. A. ne roagă să facem încălzirea împreună cu ceilalţi, după care ne retragem în spaţiul neutru, marcat de două statuete - un podium de unde putem observa tot ce se întâmplă. De acolo, privim prima parte: prezentarea regulilor jocului, care va dura 25 de minute. Ceea ce se va întâmpla apoi va fi un joc transformativ, ale cărui efecte asupra fiecăruia pot apărea fie în scurt timp, fie după o perioadă mai lungă (zile, săptămâni). În timp ce are loc training-ul, studiez, la sfatul lui A., publicaţia teoretic-performativă (sic!) al cărei autor este, şi care se numeşte The Critical Escape. Între timp, îmi mai ridic ochii şi privesc ce se întâmplă în spaţiul de training. Când începe jocul, îmi dedic întreaga atenţie grupului.
Jocul se numeşte Living Spaces (titlu de lucru). Ceea ce privesc e, pentru mine, o experienţă unică. Spaţiul devine un sistem care funcţionează ca un mecanism de ceas. E un joc nonverbal, o utopie pusă în practică (?!), o lume în care participanţii trebuie să găsească echilibrul între trei aspecte ale vieţii: socializare, muncă şi odihnă. Există şi aşa-numitele "fantome", care se plimbă în grupuri printre ei şi nu au rutină; scopul lor unic e să se distreze. Dar participanţii care aleg să devină "fantome" sunt nevoiţi să se atingă mereu - să formeze, într-un fel sau altul, un lanţ uman. Poţi renunţa la viaţa cotidiană şi te poţi transforma în fantomă atingând una dintre ele.
Observ o dinamică de grup extraordinară. Vocea lui A. e hipnotică, întreg procesul de training e hipnotic, jocul e hipnotic. Aceste activităţi nonverbale au creat o societate funcţională (chiar dacă doar pentru 25 de minute.) La final, suntem transformaţi - observatori şi jucători deopotrivă. Se vede asta pe expresiile tuturor.
Urmează T., cu un spectacol-joc. Sunt curioasă. Sper să nu mă suprasolicite, va dura cam două ore.
Spectacolul-joc al lui T. mă emoţionează enorm. Se numeşte Triptic şi implică crearea de imagini (ca tablourile în triptic din biserici) în mintea fiecărui spectator. Ne spune trei poveşti din viaţa lui şi ne invită să formăm cu elemente vizuale din fiecare poveste câte o imagine, astfel încât fiecare spectator să aibă, la finalul spectacolului, tripticul său imaginar. Totul se bazează pe storytelling. T. e un performer chiar bun. Toate poveştile lui sunt personale, dar nu divulgă nimic privat. Îmi place asta.
În prima poveste, fiul unei femei din Grecia salvează de la moarte fiul unei alte femei, fără să ştie că mamele lor se cunosc. În a doua, e vorba despre maestrul spiritual al lui T. şi despre jocul lui preferat. În cea de-a treia, ne povesteşte cum a pierdut pe cineva apropiat. Suntem, cu toţii, inclusiv T, afectaţi şi foarte emoţionaţi de această intervenţie.
Urmează discuţii, apoi cina. U. va pleca mai devreme din cauza unei probleme de familie. Şi Mi. a plecat, dar a făcut-o din motive fericite: compania lui a primit o finanţare.
Rămânem doar câţiva după ora 12 la locul de întâlnire. Dansăm, punem muzică pe rând, apoi ne retragem. Mâine avem un concluzii cu U., înainte de plecarea ei, apoi continuăm sesiunea cu A.
Ascult muzică şi scriu, în timp ce de afară se aud voci de femei angajate într-o conversaţie: Des. şi Mas.
A fost o zi bună. A fost ziua surprizelor plăcute.
10. Lisa on the Beach (8 august 2019)
De dimineaţă avem o sesiune aproape complet inutilă din punctul meu de vedere - ultima întâlnire cu U. Îmi mănâncă timpul şi energia. Singurul lucru bun e harta pe care marcăm momentele de teatru imersiv care ne-au plăcut din ce am lucrat cu ea.
Urmează o scurtă pauză, apoi A. ţine un fel de conferinţă performativă: pe jos şi-a pus notiţele personale de curs, alege una dintre ele şi vorbeşte despre ce scrie pe ea, apoi ia alta şi face acelaşi lucru, improvizând conferinţa. Îmi place ideea, dar la un moment dat mă retrag să scriu.
Mai exact, să mă documentez pentru următoarea mea povestire, Lisa on the Beach. Apare D., mai schimbăm câteva tips&tricks despre muzică, apoi ne aplecăm fiecare peste laptop-ul său.
Decid, pentru că A. ne lasă libertate şi confort, să nu mă duc la sesiunea de după amiază. Stau în cameră după prânz (după ce îi admir pe V1. şi pe Na., care se bălăcesc în piscina improvizată). Ascult muzică. Playlist-ul e, ca de obicei, pe shuffle. Azi se pare că sistemului care alege la întâmplare muzica din computerul meu îi place rock-ul alternativ românesc.
Mă bucur că am decis să iau o pauză de la activităţile în grup. Ceilalţi se pregătesc de workshop/joc, eu stau şi butonez, ascult muzică, mai trag cu urechea.
Dorm două ore, până pe la 7.30 seara, ceea ce înseamnă că sunt foarte obosită, pentru că eu nu prea dorm ziua. Apoi mă duc la locul de întâlnire. Se întorc şi ceilalţi, efectiv transformaţi. Foarte tăcuţi - se pare că au jucat un joc intens, numit Dim. Ceva care implică exerciţii de meditaţie. (Nu sunt surprinsă...) V1. îmi promite să îmi povestească pe larg - e foarte impresionat. Mai povestesc un pic cu D., Na. şi K., după care mă retrag.
11. Festival [1] (9 august 2019)
Dorm prea mult (există "prea mult" când vine vorba de somn?:)) şi nu mai prind micul dejun. Ceilalţi sunt la ultima parte a atelierului lui A., pe tema siguranţei fizice şi emoţionale în timpul jocurilor şi în cadrul teatrului imersiv, performativ, site-specific. (Nu pot să nu mă gândesc la Lips of Thomas, celebrul performance al Marinei Abramovic, unde riscurile erau imense).
Mă duc la eterna terasă a restaurantului Captain's House, comand o (evident) cafea mare şi mă reculeg. Mă gândesc la faptul că azi începe festivalul Shangri-La şi că va trebui să contribuim. Într-adevăr, ajung la şcoală şi Di. ne spune care e planul. Vom crea ceva nou, special pentru festival, în grupuri, pe care le vom forma în funcţie de locul pe care îl alegem. Eu nimeresc cu V2., Kam. şi Des., pentru că aleg o cişmea înconjurată de ziduri, către care se coboară pe nişte scări pitoreşti. Di. ne spune că fiecare bucată trebuie să conţină ceva la care am mai lucrat în timpul workshop-urilor, trebuie să conţină sunete sau muzică, să fie legată de Shangri-La, să fie site-specific, imersivă şi interactivă.
Începem să lucrăm. Fără falsă modestie, al nostru mi se pare cel mai bine gândit moment. V2 va fi un maestru, un lama, un mare preot al mănăstirii Shangri-La. Kam va ghida publicul în grupuri de câte zece, vor coborî scările spre fântâna-cişmea, vor forma un cerc în faţa ei, V2. îi va atinge pe mână cu apă, va spune "Shangri", iar ei vor răspunde pe rând "La".
Apoi, Kam îi va extrage din spaţiul ritualic, spunând o poezie al cărei ultim vers este "Let's get going!", şi vor putea fi preluaţi de grupul următor şi ghidaţi spre momentul creat de membrii săi.
La prezentarea conceptului, suntem aproape singurii care au ceva coerent. Suntem mândri de noi, am colaborat excelent. (Am evitat-o pe Ni. intenţionat, am ales să nu fiu în grupul ei pentru că monopolizează conversaţia şi nu are întotdeauna cele mai bune idei.) Mergem la prânz, văd feţe apăsate, simt nemulţumire în aer; doar grupul nostru e vesel şi relaxat. Personal, mă bucur că am câştigat respectul celorlalţi - şi am simţit asta atât din partea celor care nu prea mă plac, cât şi din partea celor prietenoşi cu mine. Mi-a căzut bine acest exerciţiu de scriere/regie. Acum sunt în cameră, colegele de apartament au făcut cafea la cafetiera mea şi ne pregătim să bem împreună licoarea magică.
După cafea, lucrez cu ceilalţi trei din grup la locul unde se va desfăşura momentul nostru. Eu transcriu scenariul în Microsoft Word, Kam. îl copiază pe curat. Apoi repetăm, totul merge strună. Ne adunăm cu toţii în şcoală, comentăm ideile fiecărui grup, facem sugestii. Luăm o pauză şi la 5 şi un sfert începe spectacolul itinerant. Mă erijez în postură de autor al conceptului şi de co-scenarist, asist la prima reprezentaţie, după care revin la locul de întâlnire (e unul dintre cele două locuri unde pot scrie fără să fiu deranjată şi în confort) şi revin la jurnalul meu.
Mă mai plimb prin sat, mai dau o tură pe la fântâna misterioasă unde am conceput momentul nostru de teatru imersiv, mă întâlnesc cu colegii mei obosiţi, mă întorc la restaurantul retras care are wi-fi gratuit cu gândul să lucrez, dar îl văd pe D. la o masă. Mă invită să stau cu el, bem o bere şi povestim. Cam o oră. Foarte plăcută oră. Apoi mergem la locul de întâlnire, unde stau cu O., bucătarul, şi cu acelaşi D. Fumează, amândoi, narghilea, şi povestesc despre Orientul Mijlociu: Damasc, Sana'a, Dubai... Damascul e foarte lăudat de amândoi, aşa că îl trec pe lista mea de destinaţii. Poate, vreodată...
Mă retrag printre primii în cameră, ca de obicei. Mulţi din grupul nostru sunt la concert - ştiu, pentru că acolo am găsit-o pe Maa., colega de apartament, care nu a catadicsit să-mi aducă cheia, deşi mi-a promis. Tipic.
Scriu, citesc şi adorm. A fost o zi obositoare, dar plăcută.
12. Festival [2] (11 august 2019)
Azi avem opţiunea să mergem la mai multe workshop-uri: Storytelling cu Di., Reţete de baclava cu Noo., Jocul în pedagogie cu Kat., Percuţie cu muzicieni din Uruguay (asta chiar m-ar interesa) etc. Dar aleg să mă duc la eternul restaurant Captain's House, însoţită de Kam. Povestim. T. e la o masă mai retrasă, citeşte. Locul devine destul de zgomotos, T. pleacă, apare W., urmat de Ch., Mas. şi V1. Nu după mult timp, Kam. pleacă la un workshop, eu rămân să ascult muzică şi să scriu. Prânzul e la ora două, iar apoi, de la şase, grupul nostru şi grupuleţele noastre vor juca din nou spectacolul imersiv, itinerant şi site-specific, în timp ce eu mă voi relaxa, pentru că nu m-am distribuit în niciun rol - V2 e lama, Kam. îi imersează în lumea magică, iar Des. ajută cu ghidarea publicului-participant. În ceea ce mă priveşte, îmi place postura de Tom Sawyer.:)
*
Încă la Captain's House. Apar mai multe persoane care se aşază la masa mea. Afară e foarte cald, aşa că mă retrag să mă schimb şi nu mă mai întorc la restaurant. Mă duc la locul de întâlnire, unde urmează să luăm prânzul. Văd că toată lumea se odihneşte / relaxează / izolează. R. e pe iarbă, la umbră, cu căştile în urechi, o văd acum de la masa unde scriu.
În timpul mesei, Des. mă roagă să o înlocuiesc în spectacol - să conduc oamenii şi să le marchez pe hartă traseul cu marker-ul. O refuz politicos, spunându-i că nu pot să stau în soare, de teamă să nu-mi revină migrena. Probabil (aproape sigur) s-a supărat, dar asta e. Unul dintre aspectele la care lucrez în ceea ce priveşte autoeducarea mea emoţională e să învăţ să spun "nu" cât mai politicos, dar ferm.
E îngrozitor de cald. Mă retrag în cameră, apoi vin şi colegele. Eu sunt cu căştile în urechi, dar le aud cum sporovăiesc în cealaltă cameră.
Mas., care stă în camera de vizavi - şi care m-a poreclit "regina cafelei" - vrea... cafea, desigur, dar nu oricum - dă de înţeles că ar fi cazul să i-o fac eu. Mă prefac că nu înţeleg "fitilele" şi o invit să-şi facă singură. Până la urmă, cedez şi îi fac eu - mai bine aşa, până la urmă, având în vedere că Maa. era să-mi strice minunatul aparat portabil de espresso - pe care l-am plasat pe un cufăr tradiţional (dacă în cameră nu e nicio masă...).
K. îşi uită telefonul afară, în soare. I-l iau şi i-l duc în cameră. Povestesc cu Na. despre muzică, Des. e cam dezamăgită (se vede!) că nu mă duc să o înlocuiesc, Dia. se retrage şi ea în cameră.
Mă duc la locul de întâlnire să scriu şi să ascult muzică. Sunt complet singură, nu sunt copiii lui O. prin curte, e linişte, răcoare. Observ o pasăre care aterizează vertical pe un stâlp de lemn, dar nu oricum, ci cu capul în jos. Mă mir, mă amuz, mă întreb ce pasăre o fi, încerc să îi fac o fotografie, reuşesc parţial (am folosit prea mult zoom-ul şi a ieşit prost). Îmi amintesc că Maa. şi K., colegele mele de cameră, se plângeau azi dimineaţă că mai au bani doar de o bere. Îmi verific finanţele - mai am ceva leva, nu stau aşa prost ca ele. În căşti începe să "danseze" Jean-Philippe Rameau, totul e bine.
Singurul moment interesant din ce urmează e înmânarea diplomelor. Di. ne invită pe rând în faţă şi ne dă câte un certificat. Strigăm şi aplaudăm de câte ori e nevoie, la fiecare participant. Mă bucur că şi în momentul în care se strigă numele meu se vocalizează şi se aplaudă (chiar intens), spre deosebire de momentul lui Ka.. Ea e singura care generează reacţii la nivel jos - colegii aplaudă din politeţe.
Mă duc să-mi las diploma în cameră, urc la locul de întâlnire şi mă întâlnesc cu D. şi Ka. Nu pare afectată de lipsa entuziasmului celorlalţi în ceea ce o priveşte, povesteşte de zor cu D. Stau cu ei, bem cidru, apar Ni. şi No.
Mă retrag din nou, ca de obicei, printre primii. Mă întâlnesc cu Kat. pe drum, care Kat. mă roagă să-i dau un interviu mâine. Va mai ruga şi alţi participanţi să vorbească despre experienţa lor, dar insistă să fiu şi eu printre vorbitori. Sunt surprinsă, speriată şi onorată. Însă, nefiind deloc telegenică, voi încerca să evit situaţia...
Adorm, fericită că mâine plecăm. Nu pot să nu remarc faptul că a fost extrem de utilă şi plăcută experienţa, cu toată aglomeraţia şi oboseala.
Epilog
Suntem în faţa muzeului din Bozhentsi, care e vizavi de şcoala unde am ţinut majoritatea atelierelor. Kat. filmează mărturiile participanţilor, undeva la umbră. Reuşesc să evit interviul cu care mă "ameninţa" aseară. (Mai târziu îmi va reproşa asta, dar mă iartă când o invit în România.)
Observ (din nou) că suntem cu toţii obosiţi, apăsaţi, abia aşteptăm să plecăm. Exact ca în povestea lui James Hilton, Lost Horizon, în care toate personajele încearcă, mai ales la început, să plece din Shangri-La.
Pe autobuz, căldură mare. Mă întreb cum va fi cursa Bucureşti - Târgu-Mureş de mâine. Va fi prea cald? Va fi prea frig? De foarte puţine ori am nimerit temperatura potrivită în autobuz. Până una-alta, ca să fiu sigură că voi călători confortabil până la Sofia, mă aşez fix în spatele şoferului, cu rucsacul lângă mine. E perfect. Căştile în urechi... şi pornim! Răsuflu uşurată la gândul că intensitatea experienţei începe să se diminueze.
Facem o pauză de patruzeci de minute, pentru prânz. E 1:20. Locul unde opreşte şoferul e mizerabil, neîngrijit, toaleta - îmi relatează Ni - e ceva groaznic, restaurantele (sunt vreo trei) par tare murdare, ţi-e şi frică să mănânci. Aşa că ochiul meu vigilent observă o benzinărie peste drum şi traversez să-mi iau un sandviş. În benzinărie, dau peste colegele de apartament, care - evident! - sporovăiesc de zor.
Ne întoarcem la bus, continuăm călătoria, iar eu şi Ni. coborâm la aeroport. Îmi amintesc povestea cu taximetristul Di., care m-a cules de la jumătatea drumului spre hotel în prima mea seară în Bulgaria, dar de data asta dau un telefon după un shuttle gratuit. Înainte, însă, "cad pradă" unor îmbrăţişări călduroase din partea tuturor, care coboară din autobuz să ne salute pe mine şi pe Ni. Îmi place mult momentul, şi ştiu că pe unii dintre ei îi voi revedea, ceea ce mă bucură.
Busul pleacă, eu şi Ni. facem cu mâna, apoi mă despart de ea şi de căţeluşa ei, Mo., care a fost cu noi tot timpul. Mo. se uită lung la mine, se linge pe bot, şi Ni. îmi traduce: Mo. îi transmite salutări lui T., câinele meu, despre care am tot povestit cu Ni.
*
Ajung la hotel şi sunt şocată de contactul cu lumea civilizată şi confortabilă. Mă simt de parcă aş fi fost în cantonament la Bozhentsi. Mâine mă întorc în ţară. Mă bucur, dar m-aş bucura să mă pot bucura şi mai mult. Când am plecat, a fost o uşurare să scap de apelativul "doamnă" şi de ştirile negative.
Cred că experienţa Bozhentsi - Shangri-La trebuie să se mai "aşeze" în lumea mea interioară. N-a prea fost vorba de scriptwriting, ci mai mult de regie de teatru. Mă aşteptam să aibă mai multă legătură cu scrisul, cu imersiunea în lumea cuvintelor, să învăţăm tehnici de scriere creativă sau măcar dramatică şi să ne perfecţionăm cunoştinţele de scenaristică. În schimb, am socializat mult, am făcut exerciţii de actorie, am lucrat cu concepte şi cu idei, am participat la jocuri. Nu pot să zic că-mi pare rău, a fost o experienţă de care sigur aveam nevoie.
Acum, când scriu aceste rânduri, privesc terasa hotelului la care am stat în prima mea seară în Bulgaria, hotelul care m-a întâmpinat cu acel apus pitoresc. Soarele e pe cer, îmi intră în ochi, mă orbeşte. Nici măcar cu telefonul nu am curajul să-l "prind", fotografia n-ar ieşi sau ar ieşi arsă.
Aşa că închid ochii. Mă gândesc la tot ce n-am detaliat aici: cine cu cine a avut aventuri romantice, cum No. mi-a plâns în braţe din cauza situaţiei din Hong Kong, "Secret Santa" din miez de vară continuă prin e-mail, am vorbit maghiară cu A...
Deschid ochii din nou. Mă uit în jur: oameni care iau masa. Şi îmi devine cât se poate de clar că am plecat din tărâmul mistic în care am locuit timp de o săptămână şi ceva. Mă pregătesc sufleteşte să aud din nou cuvântul "doamnă".
Adio, Shangri-La! Mulţumesc pentru tot!
