Georgia este o ţară unde oaspeţii sunt daruri de la Dumnezeu. Nu ştiu dacă era şi cazul nostru, însă am fost primite ok. Mai puţin de taximetrişti / şoferi de maxi-taxi / unii chelneri, care toţi sau aproape toţi ne-au şmecherit la preţuri.
Am ales Georgia pentru că nu este o destinaţie mainstream - mda, am "ars-o pe hipstereală" nu voiam ceva neapărat romantic şi nici clişeizat în sute de poveşti, filme şi poze. Plus că nu voiam să cheltuim o avere într-o săptămână, aşadar Georgia.
Am ajuns după o călătorie de 14 ore din faţa blocului meu din Braşov în faţa hotelului din Tbilisi. Nu numai noi nu avem infrastructură, nici alţii n-au şi mai au şi o circulaţie haotică unde nu se respectă benzile, se depăşeşte constant pe linie continuă şi se flash-uiesc şoferii non-stop şi fără motiv. Am zburat cu o companie low-cost care acum nu cred ca mai are cursa aceea, am aterizat în Kutaisi, de unde am luat un autocar - făcusem rezervare din ţară la el şi luasem şi biletele online. Aşadar totul safe.
Primul lucru vizibil care este diferit când aterizezi în Georgia este scrierea, diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, alfabetul latin nefiind îmbrăţisat de georgieni, însă nici cel chirilic, ei au scrierea lor, inventată se pare în anii 300-400 e.n. Interesantă scriere, noi aveam impresia că sunt nişte şerpişori în diverse poziţii.
Tbilisi - un oraş pe două coline cu un râu tulbure între ele - Kura. Cochet, însă haotic şi contrastant. Un amalgam de stiluri arhitectonice, de la brutalismul socialist la tradiţionalele clădiri georgiene cu balustradă de lemn, trecând prin neo-clasicism, modernism, un pic de baroc la unele vile. Un oraş extrem de curat, în restaurante de exemplu, cred că dacă scăpai ceva din lingură când mâncai, puteai liniştit să iei îmbucătura de jos, nu e un sfat desigur, însă vreau să subliniez o curăţenie exemplară.
Desfătare pentru simţuri au fost mâncarea şi băutura, apropo de restaurante. Vinurile georgiene? Curcubeu pe cerul gurii, cam tot ce am încercat. Nu prea am băut apă, din motivul principal că nu era bună apa lor minerală. Gustul de sulf nu ne plăcea. Mâncarea? Ceva între bucătăria grecească, turcească + găluşte de aluat, ne-a cam plăcut. Salata de pui cu maioneză, salata de vinete - diferită de cea românească, însă delicioasă şi ea, faptul că majoritatea mâncărurilor conţineau nucă. Nuca se afla pe masă, cum se afla parmezanul în Italia, pentru a fi la îndemână ca sarea şi piperul şi pentru a îmbogăţi toate mâncărurile.
În 2 zile în Tbilisi, am văzut cam tot ce era de văzut, mie cel mai mult mi-a plăcut priveliştea de la cetatea Narikala şi o expoziţie de artă contemporană pe care am vizitat-o întâmplător în Muzeul de Istorie. În expoziţie mi-a atras atenţia un exponat al artistului Iliko Zautashvili - "Love me - love me not" o inimă - un cord omenesc aşezat pe un raft de sticlă cu inscripţia "touch everything except my heart".
De pe terasa camerei de la hotelul boutique unde rezervasem camera triplă vedeam cetatea Narikala, o biserică, funicularul, intersecţia de lângă o piaţă care părea piaţa Progresul din Bucureşti, un haos al circulaţiei în care uimitor nu am văzut accidente, nişte pietoni care făceau slalom printre maşini pentru că nu existau trotuare şi care culmea nu erau loviţi de maşini.
Pentru că am spus de pietoni, trebuie să spun mai multe despre oameni. Vorbesc o limbă care seamănă cu greaca amestecată cu turca, vorbesc toţi şi rusă iar mulţi vorbesc franceză. Ceea ce pentru mine a fost minunat, deoarece am luat pauză de la "gesto-dacică". Nu sunt foarte înalţi. În general sunt bruneţi ceea ce ne făcea să avem succes maxim deoarece noi 3 eram cam blonde şi două avem şi ochi albaştri. Când spun "succes" mă refer la posibilitatea mărită de a primi nişte zâmbete sincer admirative şi oferte de negociere a tarifelor în diverse excursii dar pe care le-am refuzat politicos pe toate.
După Tbilisi am plecat spre Kutaisi cu un tren personal. Unităţile de măsură au fost cam acestea: 221km~5h=4 lari/pers~6ron/pers. O experienţă... În călătoria noastră am trecut şi pe lângă localitatea în care s-a născut Stalin, care era georgian, pe numele adevărat Iosif Vissarionovici Dugaşvillici - născut în Gori din mama osetină şi tată rus. După 5h cu trenul, mergând dinspre Est spre Vest, întrebându-ne cum o fi în Caucaz, în regiunile separatiste Abhazia şi Osetia, cu nervii tociţi, însetate şi înfometate, am ajuns la hotelul din Kutaisi. Care nu era chiar hotel, era guest-house şi unde la recepţie am avut o "discuţie" cu recepţionera pe imagini. Era diferenţă între ce rezervasem şi ce primisem, dar "discuţia" se ducea în "gesto-dacică" pentru că limba (oricare pe care o vorbeam eu) nu mă ajuta. Aşadar... intens, în tonul călătoriei.
Din Kutaisi era destul de simplu de ajuns la Peştera lui Prometeu. Teoretic. Eu, mare amatoare de mitologie greacă, ştiam mitul lui din copilărie. Prometeu furase focul, Zeus l-a prins, l-a osândit să stea legat în Caucaz şi un vultur să-i ciugulească zilnic ficatul, care noaptea se refăcea. Poveşti, desigur.
Aşadar după o călătorie în care am schimbat vreo 4 maxi-taxi, am trecut prin nişte sate prin care porcii treceau nestingheriţi carosabilul cum ar trece la noi câinii vagabonzi, după ce am negociat preţul călătoriei pentru că nu-l prea înţelegeam şi ne-am tocat nervii cu presupuneri, am ajuns cu bine. Satele sunt ca la noi în Moldova. Casele la fel, două odăi, un hol între ele. Nu sunt case mândre, înalte, chiar şi albastrul varului mi se părea cunoscut. Nişte blocuri părăsite erau mărturia trecutului sovietic al ţării şi se regăseau peste tot, probabil încercările fostei URSS de modernizare forţată, de colectivizare automată.
Peştera lui Prometeu a fost pentru mine un vis materializat. Aşa îmi închipuiam eu o peşteră, a fost prima în care am intrat şi nu ştiu dacă va mai fi alta, pentru că nu vreau să-mi întinez amintirea clipelor fericite. Pentru că eu cred că fericirea este o stare care durează clipe, nu e o stare permanentă. Iar eu în peştera aceea, în realitatea visului materializat, am fost fericită. Stalactite, stalagmite, coloane formate din unirea celor două, toate luminate feeric.
Am râs ca un copil când m-a picurat un strop de apă, sau când am ieşit din peşteră pe o barcă. Peştera este lungă. Are 6 încăperi distincte, se întinde pe 1060 metri, este extrem de bine pusă în valoare, temperatura este constantă, cam 15 grade, din cauza faptului că picură permanent din "tavan", "pardoseala" este mereu alunecoasă. Visul materializat de a vizita o peşteră şi una atât de încântătoare, mi-a amintit că unele întâmplări ca excursia asta în Georgia, îţi pot aduce cadouri nesperate pentru suflet.
Revenind la lucruri lumeşti, am plecat spre Batumi. 2h30 min s-au transformat în 3h30 min pentru că maxi-taxi în care eram a fost oprit de un echipaj de Poliţie care nu l-a mai lăsat să plece şi care mi-a zis doar "this bus - big problems". Aşadar am aşteptat alt bus care ne-a preluat şi cu care am ajuns pe litoral. Nu ne-am impacientat nicio clipă, aventura noastră se desfăşura în limitele siguranţei, chiar dacă ritmul era alert către haotic iar imprevizibilul ne-a fost cel mai fidel partener de călătorie.
Iason şi Argonauţii au venit pe Pontus Euxin cu Argos, să fure lâna de aur. Ajutaţi de Medeea au reuşit, tot din "Legendele Olimpului" ştiu. Atunci ţinutul actualei Georgii se numea Colchida. Acum, eu ajungeam la Marea Neagră să văd un apus superb. Din ţara mea din partea cealaltă de mare, nu pot vedea apus la Marea Neagră, doar răsărit. Apa mării era caldă, m-au odihnit şi obosit un pic spargerea valurilor pe glezne, plaja de pietriş şi briza.
La Batumi am ajuns şi ca să vedem celebra statuie mişcătoare a lui Ali şi Nino, tragica poveste de dragoste neîmplinită şi atât de inedit surprinsă de sculptoriţa Tamara Kvesitadze. 2 statui - un bărbat şi o femeie, estul musulman şi vestul ortodox, care se întrepătrund zilnic pe promenada din Batumi la ora 19.00.
Povestea cred că este una care probabil surprinde multe alte poveşti de iubire dintre musulmani şi creştini, până la urmă dragostea fiind singurul motor care învârte lumea, însă ciocnirea civilizaţiilor face ca aceasta să fie diferită şi înduioşătoare. Nu faptul că se apropie este interesant, nici măcar faptul că se despart sau că nu rămân împreună, ci faptul că se întrepătrund, este până la urmă chintesenţa apropierii deosebite.
În Georgia, pentru cei sceptici sau care caută confortul Occidentului, există magazin Burberry în Tbilisi, există McDonald's, plată cu cardul, rezervări online, metrou, însă există mult neprevăzut dacă nu cauţi confortul maxim ci o ţară diferită şi autentică. Poţi reveni cu chipul lui Stalin sau cu sticle de vin ireal de decadente, cu struguri aproape stafidiţi buni de ros cu prietenii la poveşti, sau doar cu amintiri unice.
La final, m-am întors total deconectată, scopul fusese atins. Să călătoreşti într-o ţară unde nu ai net permanent, nu te înţelegi cu localnicii, trebuie să te înţelegi mai mult prin gesturi decât prin cuvinte, te scoate clar din zona de confort. Să fii la graniţa dintre Orient şi Occident, într-un microbuz condus nebuneşte de un şofer care doar zâmbeşte, poate fi o aventură. Descoperi multe despre tine, în general că ai resurse nebănuite în situaţii inedite, poate chiar tensionate.
Bogăţia pe care o ai însă la final, când realizezi că nu ai fost simplu turist, ci călător, este de nepreţuit. Până la urmă orice călătorie te face să călătoreşti mai mult în tine, în primul rând. Eu continui să fiu recunoscătoare pentru aceste şanse.