St. Lucia nu are o istorie foarte încărcată, dincolo de faptul că a fost colonizată întâia oară de către francezi, care au făcut un pact cu indienii nativi, în 1660, apoi, de-a lungul secolelor 17 şi 18, au făcut schimb cu englezii de nu mai puţin de 14 ori în privinţa posesiei teritoriului, fapt care a făcut ca insula să fie cunoscută drept "Elena Indiilor de Vest". În cele din urmă, francezii au cedat definitiv în 1814, în favoarea britanicilor, care s-au menţinut pe poziţii până în 22 februarie 1979, când St. Lucia a devenit stat independent în cadrul Commonwealth, cu Regina Marii Britanii drept şef al statului, care şi-a numit un Guvernator (în prezent, acesta e o femeie).
Revenind la origini, insula poartă acest nume fiindcă s-a întâmplat ca navigatorii francezi să naufragieze aici fix în ziua de 13 decembrie, care este dedicată Sfintei Lucia, o martiră creştină din Sicilia care a murit în jurul anului 310 d. Hr. şi care se convertise la creştinism după ce i-a apărut un înger în vis iar ea şi-a dedicat apoi virginitatea lui Dumnezeu. Din nefericire, a fost denunţată romanilor de către bărbatul la care era angajată iar aceştia au ucis-o.
Desele rocade franco-britanice şi-au pus în mod evident amprenta asupra societăţii din St. Lucia, de la limba vorbită - engleza e limba oficială dar 95% dintre localnici vorbesc şi un dialect numit French creole (Kwéyòl) sau Patois (Patwa), până la gastronomie.
Un lucru interesant este că St. Lucia este a doua ţară ca "densitate" a câştigătorilor de Premii Nobel, raportat la numărul de locuitori: doi, la 165.000 (primul loc îl ocupă Insulele Feroe, care a dat un câştigător). Sir Arthur Lewis a primit Premiul Nobel pentru economie în 1979 iar poetul Derek Walcott, pe cel pentru literatură, în 1992. E un lucru cu care localnicii se laudă, laolaltă cu faptul că în 1964 au renunţat la plantaţiile de trestie de zahăr (care aminteau de sclavagismul abolit în 1834) şi le-au înlocuit cu culturile de banane, care reprezintă astăzi principalul produs al insulei, urmat fiind de nucile de cocos, cacaoa, citricele, mirodeniile şi peştele. Dar, probabil, nimic nu ar fi posibil în St. Lucia fără turism.
Spuneam că St. Lucia e superbă, în primul rând pentru că este cea mai muntoasă insulă din Caraibe, originea vulcanică dându-i un aspect mult mai dramatic şi mai spectaculos decât al altora. Peisajele sunt în mod evident mai frumoase, plajele sunt şi ele omniprezente, culoarea apei e la fel de năucitoare şi, peste toate, domneşte o pace aparte, parcă de o sorginte mai vie, mai veselă.
Excursia din St. Lucia a semănat în bună măsură cu cea din Antigua: un traseu "de recunoaştere" a insulei, cu două-trei opriri, încheiat cu o oră pe una dintre superbele plaje caraibiene - Vigie pe numele ei, în cazul de faţă. Itinerariul a început din capitala Castries, oraş fondat de francezi în 1650, în care trăiesc circa 60.000 dintre locuitorii insulei şi care păstrează o moştenire colonială importantă.
Nu am zăbovit în Castries, ci ne-am îndreptat pe un drum mai degrabă de ţară către Morne Fortune, un punct de observaţie aflat la înălţime, care oferă o perspectivă spectaculoasă asupra insulei şi în special a portului din Castries ba chiar, la o privire mai atentă se poate zări şi insula Martinica, aflată relativ aproape de St. Lucia. Am continuat apoi, pe acelaşi drum exotic, printre bananieri şi arbori de mango, către Caribelle Batik Studio, o casă în stil victorian, despre care legendele spun că ar fi bântuită, unde după ce am trecut de ritmurile caraibiene de întâmpinare, trimise de un localnic şugubăţ din toba lui uriaşă, am învăţat câte ceva despre boabele de cacao şi procesul prin care acestea ajung ciocolată, despre cum se imprimă cu diverse modele coloratele pânze (batik) de Santa Lucia dar şi despre uleiul (cosmetic) de cocos, bun pentru tot felul de îndeletniciri feminine.
Periplul a continuat către inima insulei, spre Fond Latisab Creole Park, cel mai bun loc în care să înveţi câte ceva despre tradiţiile creole ale localnicilor. Am participat la o demonstraţie de cum se face pâinea cassava, coaptă pe frunze de Macambou (excelentă, mai ales dacă e "asortată" cu un delicios ketchup de banane), am aplaudat o demonstraţie de tăiat cu fierăstrăul pe ritmuri de shak shak şi am învăţat în mod activ cum se prestează un dans tradiţional creol. Ca să nu mai spun de plimbarea prin grădina exotică în care am descoperit cu uimire cum arată în cadrul lor natural plante care produc nucşoară, scorţişoară, boabe de cacao, grapefruit ş.a.m.d.
Cum se face pâinea cassava:
Plantele din Fond Latisab Creole Park:
Demonstraţii culturale:
Finalul de pe plaja Vigie a însemnat un nou contact cu esenţa Caraibelor, mângâierea fină a nisipului alb, udat de apa de un albastru special. Nu m-am putut abţine să încerc un preparat tradiţional, un peşte la grătar pe lângă care tipa de la barul de pe plajă a înghesuit o mulţime de lucruri, de la banane prăjite la tagliatelle, de la sos de mango la orez, de la cartofi la un soi bizar de vinete. Totul stropit cu berea Piton, de care pomeneam mai sus, pe fundalul unui tablou idilic în care - lucru ce m-a binedispus definitiv - am văzut câteva şcolăriţe care tocmai îşi terminaseră cursurile, schimbându-se de uniformă pe terasa barului de pe plajă şi aruncându-se în valurile albastre întru consfinţirea unei senzaţii de permanentă vacanţă. Ei bine, da, dacă ar fi să aleg una dintre insulele pe care le-am bifat în această croazieră, aceea ar fi unica ţară din lume cu nume de femeie.
Care nu este doar o insulă foarte frumoasă ci are şi un fel de sat de vacanţă simpatic în zona portuară din Castries, cu o atmosferă colorată, la propriu şi la figurat, cu baruri şi restaurante pline, cu magazine de tot felul, de la cele de suveniruri la cele de obiecte din aur. Au fost ultimele minute petrecute înainte de re-îmbarcarea şi pornirea către ultimul punct fix al croazierei: Barbados.
(va urma)