Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Sticla cu cerneală

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Transhumanţa din bucătărie


Ana-Maria Androne-Bouman

19.09.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
Vara, timpul bolborosea ca apa de mămăligă stropind fierbinte de nu puteai să stai în preajma lui. Zilele se topeau ca o pastă galbenă şi când plecam cu ai mei la mare sau la Buzău sau în vacanţă la Târgu-Jiu, speram să găsesc la întoarcere vara încă în curte, aşteptându-mă. Nu mă aştepta niciodată, timpul nu ţinea cont de mine. Veneam înapoi toamna, când ai mei începeau serviciul în oraş şi eu grădiniţa, la Măgura. O prindeam pe mamaie în pregătiri. Relua drumul obiectelor de la bucătăria de vară spre cea de iarnă, parcurgând traseul în sens invers faţă de primăvară. Ne mutam din nou în căsuţa de aur, unde aveam să ne înghesuim toate trei, bunica, mamaie şi eu. Mutarea dura o săptămână şi mamaie o pregătea minuţios. Întâi se dezvelea groapa cu var, de sub cais. Ne învârteam pe lângă ea o zi întreagă şi deşi ne spuneau să plecăm la joacă în altă parte, sfârşitul zilei ne prindea tot lângă groapă, eu plângând că Dragoş mi-a aruncat o jucărie în ea, el ca un chimist cu mâinile în şolduri, uitându-se fix in marea de var:
- Stai, nu mai plânge ca proasta. Stai să vedem dacă o dizolvă!

Găleata de var se umplea şi albul devenea bleu când mamaie amesteca pigment din sticluţa de la Buzău. Groapa de var se acoperea din nou şi intra sub pământ ca o comoară la îndemână, dar ascunsă. Mamaie scotea afară din bucătăria de iarnă toate mobilele şi se apuca de văruit. Făcea mişcări ample şi camera mică şi goală scotea un ecou mut, frate al geamătului bidinelei pe perete. Dâre mari de var umpleau pereţii de pământ şi fire de păr din bidinea cădeau ca nişte soldaţi la datorie, lipindu-se definitiv de ei. Mamaie se ridica pe vârfuri şi picta încet o linie continuă sus, pe perete, delimitând tavanul alb ca o cale lactee. Cât se uscau pereţii în aşteptarea altor straturi de var, noi dormeam la pian. Era camera dintre bucătăria de iarnă şi atelierul lui tataie. Cât aşteptau sub stele mobilele noastre să termine mamaie de văruit, noi dormeam în patul de paie de la pian. Acolo fusese pianul lui Gabi şi acolo făcea mamaie croitorie. Adormeam greu, ca într-un hotel şi provizoratul acesta îmi dădea bucurie şi nelinişte. Reluam aceleaşi întrebări din anii anteriori: cine a pictat tabloul ăsta cu boi? Apa asta e gârla de la noi din sat? Ăştia sunt boii lui Sică? De unde aţi cumpărat godinul ăsta? Ce ai în dulap?

Mamaie răspundea printre căscături şi adormea înaintea mea, zicându-şi rugăciunea pe marginea patului, nu in genunchi, ruptă de oboseală. Auzeam frânturi din rugăciunea ei spusă în şoaptă şi câteodată adormea vorbind: şi apară-i... tăi. Amin! Prin pereţi vocea lui tataie în atelier, cântând şi meşterind, ajungea la mine ca un radio din vecini şi adormeam şi eu.

Dimineaţa plecam spre grădiniţă pe jumătate încă dormind, împinsă de la spate de mamaie. Luam colbul uliţei pe pantofii curaţi şi trezeam din mers pietrele, mai adormite ca mine. Dragoş mergea cu noi şi era vesel ca un guguştiuc, de parcă nu dormise nicio clipă şi nici nu avea nevoie de somn. Mergeam toţi repede, cu dimineaţa rece lipită de faţă.

La prânz, când ne întorceam spre casă, păşeam moale. Târam după mine pulovărul în care tremurasem dimineaţa. Acum era cald şi când ocoleam biserica şi intram pe uliţa noastră, Dragoş o lua la fugă spre casa lui de parcă nici nu ne cunoşteam. Trântea poarta în urma lui şi îl auzeam strigând:
- Mămicăăăăă, am veniiit!

Până şi salcâmului de la poartă îi sărea inima şi dădea speriat din ramuri, iar în urma lui Dragoş lătrau speriaţi câinii şi cloncăneau curcanii. Dragoş era o bilă de zgomot care se rostogolea prin curte şi crea reacţii.

Acasă, mamaie terminase transhumanta oalelor, tigăilor, castroanelor de la bucătăria de vară la bucătăria de iarnă mergând în turmă emailată între cele două bucătarii şi anotimpuri. Bunica stătea în curte pe un scaun mic, învârtind marmelada într-un ceaun imens, pe pirostrii.

Pe treptele casei noastre mă aştepta ceaunul fierbinte cu o rană galbenă în centru, din care tot mai ieşeau aburi. Îl scosese bunica afară, să îl umple cu apă. În noua noastră bucătărie, unde mirosea încă a var, pe mijlocul mesei stătea un soare de porumb, tocmai fugit din ceaun, în timp ce din cer raze de mămăligă ne încălzeau creştetele. Câteodată îi spuneam şi lui Dragoş toate astea şi el mă încuraja mereu prompt:
- Fă Anamario, iar vorbeşti în dodii, nu-i a bună cu tine! Zi-i lu mă-ta mare să îţi mai zică Tatăl nostru. Poate îţi mai trece.

Acum, că se încheiase mutatul, toamna începea de-a binelea şi timpul avea să curgă imperceptibil, aproape static precum marmelada când s-a răcit în borcane şi când mă uitam pe geam din căsuţa de iarnă, octombrie semăna cu o rochie de fond plastic pe care o purta mama când venea la mine.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer