Ultimul microbuz

- Fată, ia zi-i tu Tatăl nostru la ăsta micu', că nu-ş ce l-a buşit!

Întorc capul, să fiu sigură că despre mine e vorba. Despre mine e vorba.
-- Hai, îi zici la băiat?

Acum se uită şi alţii la mine. Se uită şi administratorul de trafic, cu carnetul în aer şi ochelarii alunecaţi fix pe ultima treaptă a nasului, de parcă doar o minune a naturii sau o eroare a gravitaţiei îi împiedică să cadă. Se uită la mine şi perechea agresivă şi transpirată în exces, unde doamna cu aluniţe spune tuturor: eu dau dracu' CFR-ul, dau dracu' Buzăul, dau dracu' tot! Eu mâine dimineaţă la 6 trebuie să fiu la serviciu, în sala de operaţii. Eu de aici nu plec fără să urc în acest microbuz. Vă priveşte!

E sfârşit de iunie şi la gară nu se mai dau bilete nici cu loc, nici fără loc la niciun tren spre Bucureşti. Cei câţiva ajunşi în impas, ca mine, au apelat la ultima variantă: staţia de microbuze, dacă o mai fi, de pe strada ţiganilor. Mai este. E acelaşi praf şi acelaşi asfalt zdrobit de acum 10 ani şi tot de 10 ani e şi cămaşa administratorului, lipită de corp într-o simbioza frăţească. Probabil că şi ochelarii sunt tot lipiţi pe vârful nasului lui şi tot de 10 ani. Nu mai sunt microbuze. Ăsta la care ne holbăm toţi e ultimul, e pe jumătate plin şi are rezervări până la refuz.
-- Nu se poate! zice un atlet în albastru, aflat la vârsta la care Zorba Grecul dărâma pe plajă mina de lignit.

Şi el e transpirat. Şi el spune că nu pleacă din Buzău fără să fie în acest microbuz.
-- Dom'le, dar nu se poate să suplimentaţi?, ţipă Doctoriţa Aluniţa.
-- Ce să suplimentez, doamnă? Ce, e afacerea mea? Staţi aşa să sun pe colegul care pleacă acum de la Focşani, dar nu cred că mai are nici el are locuri.
-- Hai fată, că moare băiatu, îi zici Tatăl nostru sau nu?, mă trage înapoi din suspansul administratorului femeia de lângă mine. Are cozi lungi, împletite, fustă lungă, în pliuri, roşu cu auriu şi un dinte de aur. În braţe are un copil de 3 ani, cu tricou roşu, moţ în păr roşu, brăţară de mărţişor roşie şi nişte muci galbeni până la buric. Copilul mă fixează cu privirea şi când respiră, mucii fac bule.
-- Îi zic, zic.

Şi încep în gând, Tatăl nostru.
-- Pi aşea? mă întrerupe prompt femeia.
-- Dar cum?
-- Pi pune mâna pe el cât îi zici Tatăl nostru, nu aşa!
-- Nu pun mâna acum, pun la sfârşit, m-am ţinut eu, ca un expert care ştie ce face, dar are o metodă alternativă, neprovincială şi perfect adaptată la nevoile clientului.

Nu a avut încotro şi a acceptat. Au apărut lângă ea, să participe la ritual, un cuplu foarte tânăr, tăcut şi transpirat. Erau părinţii copilului, femeia cu cozi era bunica.

Am terminat de zis Tatăl nostru şi am pus mâna pe copil, cum am promis. Rugăciunea începea să îşi facă efectul: mucii copilului făceau acum bulbuci ca vulcanii noroioşi în perioada de reproducere. Bunica s-a mai liniştit:
-- S-a înmuiat aşa, dintr-o dată, îmi explică.

Pun mâna pe fruntea copilului. N-are febră.
-- N-are febră, zic.
-- E moale!, zice.
-- E torid afară, zic.
-- Şi e şi foarte cald, zice.

Tensiunea creşte, administratorul tocmai a aflat că ultima şansă, microbuzul plecat de la Focşani, s-a umplut la Râmnic şi deci nu mai trece pe la staţia din Buzău. Nu are sens. E plin. Înţelegeţi? Ce sens are să mai vină? Nu are sens, dacă e plin.

Rămânem dezumflaţi şi fără soluţie, ca atunci când ai învăţat doar interbelicii, sperai să îţi pice interbelicii, dar nu ţi-au picat interbelicii..
-- Daţi-i nişte apă, că îşi revine, zic femeii.
-- Măcar e frumos la Buzău, zice atletul.

În spatele lui e o pagoda ţigănească, ridicată la roşu de acum 10 ani şi rămasă aşa. Flutură plasticul de protecţie desprins de un termopan ca aripa unui înger Salamander.

Îmi fac în gând planuri. Am cheile de la apartamentul alor mei, merg la ei, dorm peste noapte şi iau trenul de 4 sau de 5 dimineaţa şi ajung direct la şedinţă. Dar unde fac duş? Cu ce mă îmbrac? Plec încet. Mă urmează un cârd de descumpăniţi care nu au cheile de la apartamentul alor lor. Atletul e lângă mine.
-- Hei, unde plecaţi? strigă după noi administratorul. Parcă doream cu toţii să mergem la Bucureşti, nu? Nu ne mai dorim? ne întreabă el şi ochelarii se mişcă după micile flotări ale nasului lui. Alergăm toţi, ca la revoluţie, înapoi către el. Se pare că unele rezervări nu s-au concretizat şi iată că sunt 5 locuri disponibile. Atletul mă ia de mână şi mă trage după el în microbuz, pe ultima bancă. Draperiile sunt trase şi stau drepte, de la praf. E cald şi întuneric, plin de oameni şi bagaje şi miroase a mochetă udă. Atletul se aşază lângă mine şi energic, îmi pune rucsacul lui în poală.
-- Ţine tu puţin! şi se încheie la şireturi.

Îşi recuperează rucsacul şi zice:
-- Bine că ai stat pe lângă mine, vezi că ai avut noroc? Unde plecai aşa?
-- Vă rog să fiţi atent, că eu sunt însărcinată, îi zice o voce de lângă el.

Atletul se întoarce mirat. Nu vede nicio burtă.
-- Bravo, dar ce îţi fac eu?
-- Eu nu ştiu ce îmi faceţi, dar eu am zis să vă spun. Ca să ştiţi. Să nu puneţi bagaje pe mine, de exemplu. Că sunt însărcinată. Şi am nişte probleme.
-- Dar nu îţi fac nimic!, se scuză atletul. Uite, nici cu rucsacul nu te ating.

Şi nu trece mult şi microbuzul pleacă spre Bucureşti ca Apollo spre lună, silenţios şi nesperat, aerul condiţionat merge, aflu că atletul se cheamă Nelu şi nu suportă pe ăia care stau cu nasul în telefon în timpul călătoriei, că Facebook-ul ne-a distrus umanitatea şi lui îi place cu trenul, să vadă oameni, să vorbească cu oameni, îi place şi cu microbuzul. Ne împrietenim şi cu Nicioburtă, dacă tot e însărcinată, ea ne serveşte cu biscuiţi, Nelu s-a oferit să îi ţină sacoşa în braţe, dar Nicioburtă refuză politicos, Nelu ne vorbeşte cu tu, noi îi vorbim cu dumneavoastră, Nelu ne zice că s-a dus singur în Scoţia, că a plantat stejari la Mărăşeşti, că şi-ar dori mult o fiică, nu doar băiat, că a renovat casa părinţilor şi cultivă roşii, că a venit într-o vizită la Buzău, unde nu mai fusese niciodată, că i-a plăcut foarte mult, că ştie bine Pipera, la ce etaj lucrez şi cum se cheamă firma, poate are vreodată drum pe acolo, când brusc Nicioburtă zice:
-- Pot să vă întreb şi eu ceva? Da' nu vă supăraţi.
-- Nu, cum să mă supăr? Zi!
-- Câte luni are vara?

Nelu, dar şi eu, amuţim. O capcană, asta trebuie să fie. Nicioburtă ne întinde o capcană.
-- Cum adică?, întrerupe curajos Nelu tăcerea, ca atunci când aprinzi brusc becul în cameră, deşi ştii că s-ar putea să găseşti ceva neprevăzut.
-- Adică aşa. Mereu am vrut să ştiu: câte luni are vara?
-- Trei? a întrebat timid Nelu, ca un vrej de fasole udat prea rar. Trei luni?, a zis el, crezând în continuare că va fi victima unui schepsis logic sau lingvistic din care va ieşi prost.
-- Păi dumneavoastră ştiţi. Eu nu ştiu, de-aia şi vă întreb pe dumneavoastră.

Aici Nelu a luat adânc aer, cum face Buzăul când dă cotul la Harţagu şi din liniştit începe să curgă cu forţă, cu clocot. S-a recompus rapid şi a realizat că nu era niciun risc să pară tâmpit:
-- Un an are 12 luni şi el se împarte în patru anotimpuri, fiecare a câte 3 luni. Anotimpurile sunt: vara, primăvara, toamna şi iarna.

Am ajuns la Obor. Nelu a vrut să mergem împreună la metrou şi mi-a zis: Ana! Ana, Doamne ce nume! Chiar îmi place. Şi poate ne mai vedem. Eu mai merg la Buzău, că îmi place. Chiar îmi place.

Nu cred, i-am spus. Eu nu mai iau niciodată microbuzul. Şi am plecat spre metrou, lăsându-l pe Nelu la Obor ca pe Zorba pe nisipul fierbinte. Aş fi vrut să mă întorc să lămurim un lucru, dar deja auzeam metrou meu, aşa că l-am zis doar în mine, ca pe o datorie geografică:
-- Buzăul nu e în Moldova!

Poate că asta o fi gândit Nelu tot timpul, dar nu avusese răgazul să îmi spună.