Ciorbă în cer

Dacă ar mai fi trăit, acum ar fi fost ziua de naştere a bunicii mele. Aseară, pe drum dinspre Romană spre Universitate, mi-am zis că ar fi o idee bună să iau ceva de mâncare şi să dau cuiva pe stradă, de pomană. Tocmai când făceam loc gândului nou între celelalte, văd o cerşetoare foarte uscată, bătrână, cu părul lung şi lipit de cap ca într-un coc uns cu dulceaţă. Era pe Magheru, într-un scaun cu rotile, cu faţa către maşinile trecând în coloane ordonate spre o direcţie sau alta. Era punctul stabil într-un ocean în mişcare. Catargul unui vas care se zguduie agitat pe mare. M-am uitat la ea şi am fost convinsă că Dumnezeul bunicilor pierduţi care vorbeşte nepoţilor rămaşi a scos-o în calea mea, exact acolo, exact când mi-am adus aminte de ziua bunicii mele.

În dreptul scaunului ei cu rotile văd un spaţiu nou, luminos, alb, pe care scrie ''Ciorbărie şi plăcintărie''. Iarăşi mi se pare ca Dumnezeul bunicilor vorbeşte nepoţilor. Intru în Ciorbărie, cu sentimentul siguranţei pe care o au oamenii când ziua începe cu înşiruiri coerente de reuşite mici care promit un amurg glorios. Intru deci. Foarte amabil, vânzătorul se ridică de la o masă, unde stătea lângă nişte clienţi-prieteni. Din mişcările de tigru siberian în propria tundră aş putea zice că e şi patron. Un patron-vânzător.
- Ci pofteşti inimioara dumneata? mă întreabă.

Nu mă aşteptam la asta, dar omul pare amabil şi nici urmă de prost-gust voit pe faţa şi tatuajele lui, aşa cum stă cu mâinile înfipte în blatul tejghelei ca într-o cocă, flancat de canistre mari de supă în dreapta şi stânga, ca nişte bodyguardzi în clocot.
- Aveţi cumva şi recipiente de transport pentru supă, cu capac? întreb.
- Da şi faşciţi cu eli? răspunde el tot cu o întrebare.
- Vreau să îi dau bătrânicii aceleia din faţa restaurantului dumneavoastră un castron cu supă, astăzi ar fi fost ziua bunicii mele.

Depesteprutul patron se încordează şi schimbă brusc atât poziţia musculaturii, cât şi tonul comersant-şăgalnic de până atunci.
- Ai zîşi câ doamna ceia iaste ajient ieconomic stratejic, cî cari treşi p-aicia vre să ia şiva lu doamna. Da numa câ doamna ie o mofturoasî, a fcut scurtî la mânî di la cât di repidi aruncî supa primitî. Uite aşe: pac în uşa lu veşinu nostru. Şi veşinu ni-a fcut plânjeri cî i-om zoit noi uşa şî că stem noi vinovaţ. Da nu stem noi. A mai vinit acum o săptămânî nuşci ambasador chinez cu o liotă de chinezi şî şî pă ăia i-o pocnit mila ca pi dumneata acum şî mi-a băgat-o pi doamna înăuntru ca să-i dea supî şi mi-a împuţit mă scuzaţ doamna restaurantul cu duhoarea ei. Şi nevasta ambasadorului sau şi-o fi fost îi dădea în gurî cu linguriţa ca s-o hrănească şi doamna se strâmba di parcă-i dădea rahat, mă scuzaţ. Aşa cî nu daţ di pomană lu bunica la doamnă, cî nimic n-ajunji la bunica, ajunji pi uşă la vecinu. Iar. Şi iar ni faşi reclamaţ cî i-am zoit uşle. Mai bine luaţ o plăcintî şî daţ la o doamnî elegantî. C-aşeia s-a bucura de pomanî, să bucură şi bunica pă lumea ailaltă. Ascultaţ la mini ci zîc, c-am fcut un curs di antropojii la facultate.

Ascult la el ce zice. Renunţ la supă, iau plăcintă, caut o doamna elegantă. Doamna încântată, probabil bunica în cer cu foamea eternităţii uşor potolită. Win-win situation. Despre asta oare o fi învăţat la antropologie patronul-vânzător de peste Prut?

Mă uit în spate la bătrâna in căruciorul cu rotile, rămasă în afara gestului meu, pe Magheru. Priveşte în continuare nemişcată ca un sfinx peste vacarmul bulevardului la luminile şi maşinile amestecate într-o pastă fluidă. Seamănă cu un actor bătrân care aşteaptă fără emoţie vizibilă cronicile de la spectacolul de teatru în care a jucat recent.