Toamna Varvara

Dealul venea la mine în multe feluri. Venea în fiecare seară, când treceau spre casă ca într-o transhumanţă cotidiană vitele de la păscut şi stăpânii lor, cu spatele aplecat de grămezi de crengi şi nuiele pentru foc. În fruntea armatei de păstori era mereu Dragoş, neobosit ca un rege cu părul de aur. Apoi dealul venea la mine când Gică ne aducea din pădure o creangă mare sau chiar un pui de fag, de Sfântul Gheorghe. Îl puneau pe lângă casă, într-o găleată de tablă. Îmi era milă de el şi-l vedeam cum se ofileşte de dorul pădurii din care fusese smuls.

Şi mai venea dealul la noi toamna, când Varvara ne aducea pe neaşteptate un sac mare de ghebe. Mi-era frică de Varvara, nu zâmbea niciodată şi ne certa la grădiniţă, când venea să spele pe jos. Ne numea draci împieliţaţi şi ne ameninţa că ne mănâncă pe toţi Iadul, dacă nu ne jupoaie ea mai întâi. Venea deci toamna aşa, pe nepusă toamnă şi-i trântea lui mamaie în curte un sac de ghebe. Oricât de ocupată ar fi fost, mamaie primea gestul Varvarei ca pe un cadou mult aşteptat, greu de obţinut.
- Ai fost la pădure? Doamne, sunt ani de când eu n-am mai fost...

Varvara icnea de dureri de spate şi când se îndrepta, stătea câteva secunde ca să-şi regăsească un soi de demnitate şi pleca salutând cu mâna în aer, dar fără să se întoarcă spre noi.
- Oooo, dar ce bucurie! Bună treabă face Varvara, că şi-aşa ne cam învârteam ca proştii prin curte, chiar n-aveam nimic de făcut, aprecia tataie la rândul lui cadoul din deal.
- Lasă că nu le cureţi tu, doar nu-i treaba ta.

Şi mamaie pleca la fântână să aducă apă. Urma o zi de muncă aplecată deasupra ligheanului, cu mii de ghebe pline de pământ devenind nişte ghebe curate, apoi lucitoare. Ligheane cu apă umpleau bucătăria mică din Căsuţa de Aur şi mamaie nu mai făcea nimic altceva, spăla şi sorta mii de ghebe, ca pe nişte şerpişori magici dansatori, opriţi din unduire exact când îi surprinsese Varvara. Miroseau a pământ negru şi dealul ne făcea o vizită care umplea camera de toamnă sălbatică. Exact asta îl încânta şi pe tataie:
- Marioară, poate te lasă ghebele alea să pui şi masa astăzi. Nu mai mănâncă nimeni pe ziua de azi, ce dracu?

Ghebele erau scoase din apă şi în aşteptarea următoarei etape din tratamentul lui mamaie, zăceau în ligheanul gol ca nişte animăluţe scoase din habitatul lor. Unele deveneau mâncare pe care o mânca circumspect tataie în seara aceea. Altele ajungeau apoi în borcane şi se turna oţet peste vieţile lor întrerupte şi li se punea capac. Mi se părea că mă privesc de pe rafturi, aşezate în picioare, având încă dealul între sporii lor înnegriţi.

Varvara nu ne vizita altfel aproape niciodată. Ştiam atunci puţine despre ea, dar îi vedeam căsuţa foarte mică şi gardul strâmb când urcam cu tata pe deal duminica şi din Poduri, când te uitai printre cei doi cireşi îmbrăţişaţi, vedeai de sus toată valea satului.

Puţine lucruri rămân intacte. Nu mai culege nimeni ghebe, dealul nu mai vine la noi în niciun fel şi când mă uit spre sat din Poduri, casa dispărută a Varvarei pare să fi lăsat pe harta absenţei forma unei ghebe negre surprinsă în mişcare de destin.