Candido

Poveştile oamenilor cu care ne intersectăm de-a lungul vieţii sunt întotdeauna mai complicate decât ne putem imagina. În profunzime, lucrurile nu sunt deloc atât de luminoase pe cât am fi tentaţi să credem. Asta ne transmite Candido prin fiecare dintre cele 24 de proze din volum.

Povestaş şarmant, Doru Preda te conduce prin zeci de microuniversuri, îţi scoate în cale iubiri pierdute, dorinţe interzise, neîmpliniri, vieţi sfărâmate, enigme greu de desluşit.

"Unul dintre avantajele debutului la maturitate e că nu mai vrei să impresionezi cu orice preţ, nu tragi cu artificii colorate ca să obţii aplauze facile. Şi de aici vine forţa povestirilor lui Doru Preda: din calm, din linişte, din rafinament. În cele mai banale cotloane ale cotidianului, autorul găseşte mister, care izvorăşte adeseori din sexualitate şi pe care ni-l expune fără să-l explice, lăsându-ne să ne jucăm cu el în mintea noastră şi să-l interpretăm cum găsim de cuviinţă. Eu, unul, văd în încrederea lui Doru Preda în cititorii săi un compliment pe care puţini autori sunt dispuşi să-l facă." (Alex Tocilescu)


La început, s-a făcut că nu mă vede. Stătea în faţa mea, la doar câţiva paşi, în mijlocul unui grup de băieţi şi fete, care vorbeau repezit şi râdeau zgomotos. Un balaur cu multe capete şi braţe, foindu-se neliniştit. Ea îşi plimba privirea pe clădirea din spatele meu, aparent interesată de ceva ce eu nu puteam vedea. Am rămas pe loc când stopul s-a schimbat în verde, prefăcându-mă ocupat cu telefonul mobil. Până la urmă, s-a desprins de ceilalţi şi s-a oprit în dreptul meu, la doar câţiva centimetri distanţă. "Bună ziua, dom' profesor, ce surpriză!" Am ridicat privirea şi am încercat să par surprins la rândul meu.

Mă simţeam ca un student prins când copiază. Mă privea cu atenţie. În ciuda vorbelor, nu părea deloc mirată. "Bună, Marcela!" am spus, "încercam să sun pe cineva, dar cred că mă las păgubaş, bateria e pe terminate". "Îl puteţi lua pe al meu" a spus şi mi-a întins mobilul ei cu carcasă aurie. "Nu, e-n regulă, voi suna mai târziu. Ce e cu tine în Bucureşti, te-ai mutat?" Şi-a aplecat capul într-o parte şi a continuat să mă fixeze. "De ce aş face-o? Nu pare să fie nimic interesant pe aici în august." A tăcut, parcă aşteptând să o contrazic. N-am spus nimic. "Sunt doar în trecere" a continuat, "am fost la cununia unei verişoare. Mâine mă întorc la Cluj. Dumneavoastră de ce nu sunteţi în concediu?" I-aş fi spus de Andra, de casa goală, prin care bântuiam până noaptea târziu. Lucruri care nu se povestesc nimănui, dar, nu ştiu de ce, ei îmi venea să i le spun. "Încurcături" am zis. "Şi nu mai e cazul să-mi spui dom' profesor, nu mai eşti studenta mea." "Şi, atunci, cum?" "Nu ştiu, Mihnea, Miki, cum îţi vine mai uşor." "Prefer Mihnea, sună mai serios" a spus. "Deci mâine pleci" am continuat repede şi mi-am dat seama că în vorbele mele se strecurase fără să vreau o undă de regret. M-a privit curioasă. "Ai un program pentru diseară?" Vorbisem înainte de a gândi, nu reuşeam să mă controlez simţind-o atât de aproape. "Da, dar pot contramanda. Mă inviţi undeva, Mihnea?" Mi-a pronunţat numele apăsat, ca şi cum încerca să-mi arate că s-a obişnuit cu el. "Mergem unde vrei tu" i-am răspuns. "Mi-e indiferent. Poate o terasă, o grădină, undeva la aer" a spus. Am stabilit să ne vedem la opt şi jumătate în Romană, la coloane.

Pe drum spre casă am făcut o mică recapitulare. Fusese studenta mea în anul trei. Am observat-o de cum am intrat în amfiteatru, purta o bluză galbenă, care mi-a atras atenţia, apoi celelalte chipuri s-au estompat şi, cât a durat cursul, nu am reuşit să o văd decât pe ea. Am încheiat cu câteva minute mai devreme, simţeam nevoia să ies la aer. Atracţia era irezistibilă, a trebuit să stau în gardă la fiecare curs din acel an, să nu fac vreo prostie. O simţeam privindu-mă în tăcere, ca un animal de pradă care îşi pândeşte victima. Părea să aştepte ca eu să fac prima mişcare. Nu am făcut-o. Ne-am revăzut la balul de absolvire, mai întâi un dans nevinovat, un pahar cu şampanie băut în grădină, apoi întâlnirea neaşteptată pe holul îngust care ducea la baie. M-a tras de mână într-o cabină din toaleta femeilor, sărutul înfometat mi-a sfâşiat buzele, mâinile au alergat peste tot, dar, la un moment dat, m-am smuls, "Nu e bine, nu se poate" m-am bâlbâit şi am ieşit valvârtej pe uşă, sub privirile uluite ale fetelor care-şi refăceau machiajul. Asta fusese tot, trecuseră doi ani de atunci.

Mi-am pus o pereche de jeanşi şi un tricou, am plecat cu o jumătate de oră mai devreme şi m-am învârtit pe străzile din jur, încercând să scap de emoţii. Am văzut-o de departe, purta o rochie roşie ca focul, sandale elegante, pe lângă ea cred că păream tatăl sau unchiul care încearcă să pară tânăr şi nonconformist. "Arăţi bine" mi-a spus, "nu te-ai schimbat deloc". Mi-am înghiţit remarcile despre eleganţa ei, nu mai aveau niciun rost. Am petrecut seara în grădina unui restaurant de lângă parcul Ioanid, mi-a înşirat câteva istorisiri de acasă, planuri de viitor, vacanţa din Italia, la care visa de câţiva ani şi care părea aproape. Eu am spus doar că am divorţat de curând. Poate că nu era ştirea cea mai veselă, dar era bine să lămurim de la bun început acest aspect. Nu a comentat în niciun fel, de parcă era la curent cu situaţia.

"Te conduc" i-am spus când am ieşit. M-a privit în ochi uşor amuzată, "Hai să lăsăm prostiile, amândoi vrem acelaşi lucru. Dacă tot mă conduci, condu-mă la tine". Am mers pe jos, ca un cuplu ieşit la plimbarea de seară prin cartier. Apartamentul meu se restrânsese la două camere, celelalte două, din care fusese scoasă mobila, rămâneau mereu încuiate. În camera de zi, păstrasem o canapea şi o ladă veche, pe care stătea televizorul, iar în dormitor, în afară de pat, mai erau două ştendere cu umeraşe înghesuite. "Vesel" a spus, "iubesc spaţiul" şi a pornit să se rotească în jurul patului, ca un fluture frumos, stacojiu. Nu reuşeam să mă relaxez, nu băusem destul şi mă gândeam că ar fi fost mai bine să o fi făcut. "Ai muzică?" Da, aveam, am conectat telefonul la boxe şi încet, încet vocea Cesariei m-a calmat, am dansat desculţi în întuneric, ca pe o plajă din Cabo Verde. "Am nişte iarbă în geantă" a spus, s-a desprins de mine şi a scos un joint şifonat, din care am tras pe rând. "Spune-mi, dar fii sincer, de ce te-ai ferit de mine până acum? Nu-mi băga povestea cu profu' şi studenta, că nu te cred." Nu neg, mă gândisem de nenumărate ori la asta, dar tot nu aveam un răspuns. "Nu ştiu prea bine" am spus, "nimic logic, era mai degrabă sentimentul că trebuie să am grijă de tine... Ca de o fiică, înţelegi? Faptul că mă atrăgeai mă speria, aducea a incest". "Şi acum, nu mai simţi la fel?" "Nu mai ştiu ce simt, sunt complet amorţit." "Nu chiar complet" a spus în timp ce mâna ei se strecura din ce în ce mai jos.

Draperiile rămăseseră deschise şi soarele încălzea jumătatea mea de pat. Marcela dormea cu faţa în jos, i-am mângâiat spatele şi am acoperit-o cu cearceaful. Tulburarea nu se risipise cu totul, simţeam încă o oarecare sfială văzând-o goală, întinsă în patul meu. Când cafeaua a fost gata, a apărut în bucătărie, îmbrăcată cu tricoul pe care îl purtasem cu o seară în urmă. "Am tren la unu şi jumătate" a spus, "trebuie să trec să-mi iau bagajul de la hotel". "Sigur, te duc eu cu maşina, avem timp."

Ne-am băut cafeaua faţă în faţă, puţin incomodaţi de intimitatea situaţiei. La un moment dat, şi-a pus geanta în poală şi a scotocit prin ea câteva clipe, după care a răsturnat conţinutul pe masa din bucătărie. "Scuză-mă, dar niciodată nu găsesc ce caut!" A apucat chiloţii de dantelă albă, încurcaţi printre farduri, iar cu cealaltă mână a îndesat la loc obiectele împrăştiate. O fotografie s-a desprins dintre filele unei agende şi a căzut pe podea. "Mă duc să fac un duş, sunt gata în zece minute" a spus, fără s-o observe.

M-am aplecat şi am ridicat bucata de carton lucios, care înfăţişa o femeie cu ochi mari şi părul pieptănat cu cărare pe mijloc. Am recunoscut-o imediat pe Maria, iubita mea din tinereţe, şi am simţit cum un fulger mă loveşte în ceafă. Acelaşi nume, cum de nu-mi trecuse prin cap? Fotografia fusese făcută în urmă cu douăzeci şi trei de ani, într-un studio din Mănăştur, când Maria absolvise şcoala de asistente. Făcuse cinste cu o prăjitură şi un suc. Un an mai târziu, mă mutasem la Bucureşti, dar ea refuzase să mă însoţească.

Marcela mă privea din uşă. "Este mama" a spus. "Ştiu la ce te gândeşti, dar nu-ţi face griji. M-a adoptat când aveam doi ani. Toată viaţa am auzit-o vorbind de tine, poate de-asta am şi ales facultatea, trebuia să te cunosc. Mai departe ştii."

S-a aşezat pe genunchii mei şi mi-a lipit capul de pieptul ei. Mirosea a levănţică şi a dimineaţă de vară târzie.


A simţit o bătaie pe umăr.
- Doru?

Femeia a continuat, înainte ca el să apuce să răspundă.
- Cu părul ăsta zburlit te recunosc dintr-o mie, chiar şi după atâţia ani.

A privit-o atent, ca un cercetaş în căutarea potecii potrivite. O doamnă cu figură severă, tunsă scurt, deloc genul care s-ar băga în vorbă cu un necunoscut. Ochii îi sclipeau însă, refuzând să ascundă o bucurie care avea nevoie doar de o mică confirmare pentru a fi împărtăşită.
- Nu ştii cine sunt, nu-i aşa?
- Sincer să fiu, nu, a spus el, dar memoria mea vizuală n-a funcţionat niciodată în parametri satisfăcători.
- Ha, ha, exact cum mi te amintesc: aerian şi sofisticat în exprimare, se pare că nu te-ai schimbat prea tare.
- Să o iau ca pe un compliment?
- Din partea mea, nu poate fi altfel, mă ştii doar. Sunt Lia, Lia Voica, colega ta de clasă din generală.
- Ah, Lia, a bălmăjit el, în timp ce confuzia i se întindea îngrijorător pe faţa îngustă. Ce-ai mai făcut în anii ăştia?
- Vrei versiunea de cinci minute sau intrăm la o cafea vizavi? Acolo putem vorbi mai mult. Dacă ai timp, desigur, eu am o şedinţă peste două ore, aşa că nu mă grăbesc.
- Cum să nu, îmi face plăcere, nu prea m-am întâlnit cu foştii colegi...

Cafeneaua era aproape goală, orele de prânz se derulau anost în perioada concediilor. Au ales o masă într-un ungher, unde lumina ajungea filtrată prin pânza cafenie a copertinei.
- Doamnele au prioritate, a zis el, după ce au comandat câte un cappuccino.
- Ei, nici nu ştiu cu ce să încep. Nu-i uşor să-ţi comprimi viaţa în doar câteva fraze. Mai târziu, îţi dai seama că ai uitat multe lucruri importante, ştii tu... Pamplemousse! Asta era porecla ta, acum mi-am amintit-o.
- Nu cred că...
- Iartă-mă, nu e frumos din partea mea; mi-a venit aşa, din senin. Ai zice că, spunându-ne ca atunci, regăsim ceva din inocenţa copilăriei, dar, ai dreptate, mai degrabă ne simţim stânjeniţi ca adulţi, poreclele ascund întotdeauna un act de cruzime. Suferinţa este de multe ori o minge pe care copiii şi-o aruncă unul altuia. Mie îmi spuneaţi Corcoduşa, îţi aminteşti?
- Parcă vorbim de o livadă sau de un raion cu fructe.
- Ha, ha, chiar aşa, ne puneam tot felul de porecle, una mai ciudată decât alta. Dar să-ţi spun despre mine: am două fiice, una termină Dreptul anul ăsta, iar cea mică este la liceul de muzică, clasa de pian, mă mândresc peste tot cu ele, sunt comorile mele. Uite, am aici poze! a spus şi i-a întins telefonul mobil, pe ecranul căruia s-au înşiruit fotografiile unor fete drăguţe, care nu semănau deloc cu ea. Sunt partener într-o firmă de avocatură, a reluat, m-am recăsătorit acum cinci ani, soţul meu este professor universitar. Am o viaţă destul de normală, aş zice, dar n-a fost aşa de la început, căsătoria cu George mi-a adus multă suferinţă. M-am hotărât greu să divorţez, mă gândeam la fete, că vor trebui să crească fără tată, nu ştiu dacă îţi poţi imagina cât de dificil este să renunţi la un om lângă care ai petrecut aproape o viaţă, doar am crescut împreună, încă din clasa întâi. Tu nu prea erai prieten cu George, el era mai brutal, sportivul după care li se aprind călcâiele fetelor, îmi amintesc ce mândră eram că mă alesese pe mine. Pe mine, după care alte două sute...
- Îmi pare rău...
- Nu-ţi face griji, am trecut de mult peste asta, nu am prea avut prilej să rememorez cele întâmplate; întâlnirea cu tine m-a purtat, fără să vreau, în trecut. Mircea, actualul meu soţ, compensează cu vârf şi îndesat, este bărbatul pe umărul căruia îţi poţi aşeza capul oricând ai nevoie de consolare. Găseşte întotdeauna cuvintele potrivite, te-ai înţelege perfect cu el - dacă nu cumva te-ai schimbat radical şi ai devenit, nu ştiu, inginer aeronautic sau politician.
- Sunt scriitor. Nu ştiu dacă este chiar o meserie... La noi, cel puţin.
- Incredibil! Şi eu cum de nu am aflat? Ce-i drept, stau cam prost cu cititul, ajung acasă atât de obosită, încât nu-mi arde nici să mănânc, dar cărţile tale le-aş fi citit, fără îndoială.
- Am publicat două romane, acum ar trebui să-mi apară al treilea, însă...
- Vreau neapărat cărţile, cu autograf, am să le dau întâi fetelor să le citească. Mara, cea mare, devorează tot ce-i cade în mână. În rest, eşti căsătorit, ai copii?

El s-a sprijinit pe spătarul scaunului şi a tras adânc aer în piept. A încercat să ia o gură de cappuccino, dar a renunţat, mâna îi tremura prea tare. Lia n-a observat, trăgea cu nesaţ din ţigară, parcă hotărâtă să o dea gata în scurtul răgaz în care urma să-i asculte povestea vieţii.
- Nu, nu am copii, soţia mea suferea de o malformaţie congenitală şi nu putea păstra o sarcină. De altfel, din acest motiv a şi decedat. Am îngropat-o ieri, la Cimitirul Armenesc. Ştii, ai ei erau de origine armeană.

Femeia a rămas cu mâna în aer, privindu-l uluită. Parcă uitase să şi respire, căci la un moment dat a tuşit violent, expirând cu putere fumul rămas în plămâni. A stins ţigara, turtind-o în scrumieră cu un gest precipitat.
- Doamne, Doru, nici nu ştii cât de rău îmi pare! Şi eu ţi-am împuiat capul cu ale mele... Îmi cer iertare!
- Nu-i nevoie, nu aveai de unde să ştii. S-a întâmplat să ne întâlnim într-un moment nepotrivit, atâta tot. Mai spune-mi de colegi, de profesori, cred că ştii mai multe decât mine. Lia şi-a trecut o mână prin păr, nehotărâtă. Buzele i se uscaseră, ar fi luat încă o gură de cafea, dar o terminase. Se gândea să mai comande ceva, apoi a renunţat. Şi-a umezit buzele cu limba, poate aşa vorbele se îndurau să iasă mai uşor.
- Îl ştii pe Alexandrescu, profu' de sport, ăla care venea numai în trening?
- Parcă îl chema Iliescu, dar o fi vorba de altcineva.
- Nu, ăsta de care-ţi zic eu e Alexandrescu, nici nu-mi amintesc să mai fi avut pe altcineva la sport... Omul a dat din coate şi a ajuns director. Îţi închipui ce pile a avut, să ajungă unul de sport director! Şcoala 111 a rămas, totuşi, o şcoală de prestigiu, cu profesori valoroşi. Ce-i drept, n-a durat decât un an, dar chiar şi aşa...
- Stai puţin, nu înţeleg despre ce vorbeşti, noi am învăţat la "Arghezi".

Ea l-a privit mirată.
- Cum adică la "Arghezi"? Vorbim de şcoala generală, doar nu era să uit aşa ceva!
- Mia, cred că facem o confuzie...
- Lia, Doruleţ, Lia... Doar am fost colegi opt ani, nu se uită atât de uşor. Te rog să mă ierţi, e normal să fii tulburat în situaţia ta.
- Nu, nu-i vorba de asta, cred că este cu adevărat o neînţelegere.

A zâmbit timid, ca semn de reconciliere.
- Nu eşti Doru Diamandescu?
- Îmi pare rău, mă cheamă Doru Stamate. Am aici unul dintre romanele mele, ţi-l arăt imediat.

A scotocit puţin în geanta de piele moale, de unde a scos o carte cu copertele puţin mototolite, pe care i-a întins-o femeii. Aceasta i-a aruncat o privire absentă, după care a coborât capul, într-un gest de renunţare. Bărbatul a deschis cartea şi a scris pe prima pagină câteva cuvinte, cu litere alungite, dezlânate.
- Uite, o dedicaţie pentru fetele tale, am scris-o ca şi cum am fi fost cu adevărat colegi. Sper să se bucure, acum nu prea are mare importanţă că nu a fost aşa.

A cerut nota de plată, iar atunci când ea şi-a deschis poşeta, i-a spus:
- Te rog să mă laşi pe mine să plătesc, este pentru sufletul soţiei mele, Dumnezeu să o aibă în pază. Mi-a făcut plăcere să ne cunoaştem, oricum.

S-a ridicat şi a pornit către uşă, păşind rar, ca un om care nu se grăbeşte nicăieri. Lia a privit în urma lui, în timp ce degetele pipăiau coperta lustruită, ca un gest de rămas-bun.