Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Shining


Stephen King, traducere de Ruxandra Toma

28.08.2019
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stephen King
Shining
Editura Nemira, 2019

traducere din limba engleză de Ruxandra Toma



***
Intro

Stephen King s-a născut în Portland, Maine, în 1947 şi este cel de-al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, astfel că micul Stephen King a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul. Stephen King a îndrăgit matineele cinematografice ale anilor '50, unde se proiectau în special filme de groază şi SF.

În 1960, Stephen King l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra carierei sale. Acesta a fost momentul în care marele autor a început să scrie poveşti la o maşînă de scris căreia îi lipsea tasta "N", pe care o vom întâlni mai târziu în Misery.

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă.

În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, cu care a avut trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine.

În aceea perioadă, Stephen King a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Soţia sa însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit.

În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem's Lot.

Din acest moment Stephen King îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate. De asemenea, Stephen King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar.

Stephen King a doborât toate recordurile de vânzare şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane de dolari.
*
În hotelul Overlook se ascunde o forţă monstruoasă, care începe să strălucească şi să-şi desăvârşească sinistra lucrare odată cu sosirea lui Jack Torrance şi a familiei sale. Nebunia izbucneşte cu o furie uriaşă, în timp ce forţe stranii se manifestă în jurul lui Danny, băieţelul de cinci ani care are un dar unic.

Destinul teribil al lui Jack Torrance şi dezastrul unei familii - victime ale unui rău necunoscut - au stârnit imaginaţia cititorilor din toată lumea, devenind o poveste-cult, ecranizată magistral de Stanley Kubrick, cu Jack Nicholson în rolul principal.

"Incontestabil, o capodoperă despre suspans şi teroare." (The Washington Post)

"King ştie mai multe despre locuri izolate şi înfricoşătoare decât oricine de la Edgar Allan Poe încoace." (Entertainment Weekly)

Fragment

Începuse Şcoala cea mică în acelaşi spirit optimist. Dar în timpul din urmă devenise părtinitor. Mai mult decât atât, ajunsese să-şi deteste eroul, Gary Benson. Conceput iniţial ca fiind un băiat mai mult blestemat de avere, decât binecuvântat de ea, un băiat care voia mai mult decât orice să aibă o foaie matricolă bună şi să poată merge la universitate, pentru că luase în mod cinstit examenul de admitere şi nu pentru că tatăl său trăsese nişte sfori, devenise în ochii lui Jack un îngâmfat, un aspirant în faţa altarului cunoaşterii, mai degrabă decât un ucenic sincer, model de virtute pe dinafară, plin de cinism pe dinăuntru, dotat nu cu inteligenţă adevărată (aşa cum fusese gândit la început), ci numai cu şiretenie de animal. De-a lungul întregii piese i se adresa lui Denker cu "domnule", aşa cum Jack îşi învăţase propriul fiu să se adreseze celor mai în vârstă şi mai competenţi. I se părea că Danny folosea cu sinceritate cuvântul aşa cum o făcea şi acel Gary Benson de la început, dar în actul cinci devenea din ce în ce mai limpede că Gary folosea cuvântul cu inflexiuni ironice în voce, în aparenţă sincer, în timp ce acel Gary Benson dinăuntru se strâmba şi se uita chiorâş la Denker. Denker, care nu avusese niciodată parte de lucrurile pe care le avea Gary. Denker, care a trebuit să muncească toată viaţa ca să ajungă directorul unei şcoli nenorocite. Care se confrunta acum cu dezastrul din cauza acestui băiat bogat, frumos şi aparent inocent care copiase la ultimul examen şi apoi ştersese cu viclenie toate urmele. Jack îşi închipuise că Denker-profesorul nu se deosebea prea mult de acei ţanţoşi Cezari micuţi din America de Sud, în regatele lor bananiere, înfruntându-şi disidenţii oriunde s-ar fi aflat; era un superfanatic, într-o cochilie meschină, om a cărui fiecare poftă devine o adevărată cruciadă. La început voise ca piesa lui să simbolizeze universul la scară mică, pentru a putea spune câte ceva despre abuzul de putere. Acum avea din ce în ce mai mult tendinţa să şi-l închipuie pe Denker drept un fel de domn Chips, iar tragedia nu se mai referea la supliciul intelectual la care era supus Gary Benson, ci la distrugerea unui profesor şi director de şcoală, bătrân şi cumsecade, incapabil să pătrundă tertipurile cinice ale acestui monstru prefăcut în elev.

Nu a fost în stare să termine piesa.

Acum se uita la ea, bombănind furios, întrebându-se dacă există vreo cale prin care să salveze situaţia. Nu credea că există. Începuse să scrie o altă piesă care la un moment dat s-a transformat în alta - hocus-pocus! La dracu'! Oricum ar fi fost, mai fusese scrisă. Oricum ar fi fost, era un mare rahat. Şi de ce îşi făcea nervi degeaba din cauza ei în seara asta? După câte se întâmplaseră în timpul zilei, nu era de mirare că nu poate gândi limpede.
-... să-l ducem jos?

Ridică privirea, încercând să vadă cu ochii împăienjeniţi:
- Ce?
- Am zis cum o să-l ducem jos? Trebuie să-l ducem de aici, Jack.

O clipă minţile i-au fost atât de împrăştiate încât nici nu a înţeles despre ce este vorba. Apoi îşi dădu seama şi scoase un hohot scurt de râs, scurt ca un lătrat.
- Vorbeşti de parcă ar fi cel mai simplu lucru din lume.
- N-am vrut...
- Nicio problemă, Wendy. Mă duc în cabina telefonică din hol să-mi schimb hainele şi o să-l duc în zbor la Denver. Îmi spuneau Superman Jack Torrance în tinereţe.

Chipul ei căpătă o expresie jignită.
- Înţeleg, Jack. Este o problemă. Aparatul de radio e spart. Zăpada... dar trebuie să înţelegi problema lui Danny. Dumnezeule, de ce nu înţelegi? A fost stare catatonică, Jack! Dacă n-ar fi ieşit din ea?
- Dar a ieşit, zise Jack tăios.

Şi el se speriase când văzuse ochii fără expresie, chipul cadaveric al lui Danny, sigur că se speriase. La început. Dar, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se întreba dacă nu cumva puştiul se prefăcuse ca să scape de pedeapsă. Doar pătrunsese pe teritoriul interzis:
- Nu contează, spuse ea.

Se apropie de el şi se aşeză pe marginea patului, lângă birou. Era uimită şi îngrijorată.
- Jack, dar vânătăile de pe gât?! N-au apărut din senin. Şi vreau să-l luăm de aici!
- Nu ţipa! Mă doare capul, Wendy. Şi eu sunt tot atât de îngrijorat ca şi tine, aşa că te rog... nu... ţipa.
- Bine, zise ea coborând vocea. Nu ţip. Dar nu te înţeleg, Jack. Este ceva aici, înăuntru, cu noi. Şi e ceva destul de urât. Trebuie să coborâm în Sidewinder, nu doar Danny, ci toţi trei. Repede. Şi tu... tu stai aici şi-ţi citeşti piesa!
- "Trebuie să coborâm, trebuie să coborâm", tot repeţi asta. Chiar că-ţi închipui că sunt Superman.
- Îmi închipui că eşti soţul meu, spuse ea încet, privindu-şi mâinile.

Atunci explodă. Trânti manuscrisul pe birou, îndoind colţurile paginilor şi mototolindu-le pe cele de la fund.
- E timpul să-ţi bagi în cap nişte adevăruri neplăcute, Wendy. Nu mi se pare că le-ai fi "asumat", aşa cum spun sociologii. Îţi tot joacă în cap, ciocnindu-se una de alta, ca bilele de biliard. Trebuie să le bagi în pungile din colţurile mesei. Trebuie să înţelegi o dată pentru totdeauna că suntem înzăpeziţi!

Pe neaşteptate, Danny începu să se foiască în pat. Dormind încă, se răsucea de pe o parte pe alta. "Aşa cum făcea întotdeauna când noi doi ne certam" gândi Wendy uluită. "Şi ne certăm din nou."
- Te rog, Jack, nu-l trezi!

Se uită la Danny şi obrajii i se descongestionară puţin:
- Bine. Îmi pare rău. Îmi pare rău că ţi s-a părut că sunt supărat, Wendy. Nu e din cauza ta. Eu am spart aparatul de radio. Dacă este cineva vinovat, atunci eu sunt acela. Era legătura noastră cu restul lumii. Alo-Alo-Alo. Vă rugăm, domnule pădurar, luaţi-ne de aici. E târziu şi ne e frică.
- Opreşte-te! zise ea şi-i puse o mână pe umăr.

El îşi culcă tâmpla pe ea. Cu cealaltă mână, Wendy îi netezi părul.
- Cred că ai dreptul să vorbeşti aşa, după câte acuzaţii ţi-am aruncat. Câteodată semăn cu mama. Sunt o ticăloasă. Dar trebuie să înţelegi că mi-e greu să trec peste... anumite lucruri. Trebuie să înţelegi asta.
- Te referi la braţul lui.

Buzele i se subţiară.
- Da, zise ea şi continuă grăbită: Dar nu din cauza ta. Sunt îngrijorată când iese să se joace. Sunt îngrijorată că o să-şi dorească o bicicletă la anul, sunt îngrijorată din cauza dinţilor şi ochilor lui şi mai ales din cauza acestui lucru pe care el îl numeşte strălucire. Mi-e teamă. Pentru că e atât de mic şi pare atât de fragil şi pentru că... pentru că e ceva în hotelul ăsta care-l vrea. Şi va trece peste noi ca să-l prindă dacă va fi nevoie. De asta trebuie să-l scoatem de aici, Jack. Ştiu asta! Simt că trebuie! Trebuie să-l scoatem de aici!

În agitaţia care o cuprinse, mâna i se încleştase cu putere pe umărul lui, dar Jack nu se mişcă. Îi căută sânul prin cămaşă şi începu s-o mângâie.
- Wendy, spuse el şi se opri.

Ea îl aşteptă să-şi găsească cuvintele. Mâna puternică pe pieptul ei îi dădea o senzaţie de bine, o alina.
- Poate că pot să cobor pe schiuri cu el până jos. Ar putea să meargă singur pe o porţiune, dar cea mai mare parte a drumului va trebui să-l duc în spate. Asta ar însemna să dormim sub cerul liber, una, două, poate chiar trei nopţi. Asta ar însemna să construiesc o sanie pentru provizii şi sacii de dormit. Mai avem tranzistorul şi putem alege o zi când prognoza meteorologică ne va spune că urmează trei zile frumoase. Dar dacă prognoza se înşală, încheie el pe un ton blând şi măsurat, cred că s-ar putea să murim.

Wendy pălise. Faţa îi era lucioasă, aproape străvezie. Continuă să-i mângâie sânul, frecând sfârcul uşor cu degetul.

Ea scoase un sunet slab ca reacţie la cuvintele lui sau la gesturile sale blânde, nu-şi putea da seama. Ridică puţin mâna şi-i deschise nasturele de sus al cămăşii. Wendy îşi schimbă poziţia picioarelor. Dintr-odată pantalonii i se păreau prea strâmţi, iritând-o uşor, într-un mod destul de plăcut.
- Ar însemna să te lăsăm singură aici, pentru că habar n-ai să schiezi. Asta ar însemna trei zile în care să nu ştii nimic despre noi. Vrei aşa ceva?

Mâna îi coborî spre al doilea nasture, îl descheie şi-i dezvălui o parte din sâni.
- Nu, răspunse ea, cu o voce răguşită.

Aruncă o privire înspre Danny. Se liniştise. Îşi sugea degetul. Totul era în regulă. Dar Jack omisese un amănunt. Era prea întunecat tabloul descris. Mai era ceva... ce?
- Dacă stăm cuminţi, spuse Jack, descheind al treilea şi al patrulea nasture cu aceeaşi încetineală premeditată, o să vină la un moment dat un pădurar pe aici să vadă ce mai facem. Şi atunci o să-i spunem că vrem să coborâm. Şi el o să aibă grijă de asta.

Îi expuse sânii prin cămaşa descheiată, îşi plecă capul şi-şi puse buzele în jurul unui sfârc. Era tare şi drept. Îşi plimbă limba peste el încet, înainte şi înapoi, aşa cum ştia că îi place lui Wendy. Ea gemu şi-şi arcui spatele.
("Ceva ce am uitat?")
- Iubitule?

Cu de la sine putere, mâinile ei îi mângâiau ceafa, ţinându-l mai aproape, aşa că atunci când răspunse, vocea îi sună înăbuşit.
- Cum o să ne scoată pădurarul de aici?

Îşi ridică o clipă capul să-i răspundă şi apoi îşi puse gura pe celălalt sân.
- Dacă nu se poate cu elicopterul, bănuiesc că o să o facă cu snowmobilul.
(!!!)
- Dar avem şi noi un snowmobil! Aşa a zis Ullman.

Buzele lui îi îngheţară pe sân, apoi se ridică. Ea era îmbujorată, ochii îi străluceau. Jack însă era calm de parcă ar fi citit o carte destul de plicticoasă şi nu ar fi fost angajat într-un preludiu amoros cu soţia.
- Dacă există un snowmobil, nu mai avem nicio problemă, spuse ea agitată. Putem coborî toţi trei.
- Wendy, n-am condus un snowmobil în viaţa mea.
- Nu poate fi prea greu să înveţi. În Vermont le conduc şi copiii de zece ani... deşi nu prea ştiu ce părere au părinţii lor despre chestia asta. Şi aveai motocicletă când ne-am cunoscut.

Avusese o motocicletă, o Honda. O vânduse la puţin timp după ce el şi Wendy au început să locuiască împreună.
- Cred că pot să-nvăţ, zise el rar. Dar mă întreb cât de bine a fost întreţinut. Ullman şi Watson... lucrează aici din mai până în octombrie. Sunt oameni de vară. Ştiu că n-o să aibă benzină în rezervor. S-ar putea să nu aibă nici bateria încărcată. Nu vreau să-ţi pui prea multe speranţe în chestia asta, Wendy.

Era excitată de-a binelea. Se aplecase peste el, iar sânii îi ieşiseră din cămaşă. Jack simţi un impuls neaşteptat să apuce unul şi să-l strângă şi să-l răsucească, până când ea ar fi urlat de durere. Poate că aşa s-ar fi învăţat minte să tacă din gură.
- Benzina nu e o problemă, spunea ea. Volkswagenul şi microbuzul au rezervoarele pline. Şi mai este benzină aici pentru generatorul de avarie. Şi trebuie să fie în magazie şi vreo canistră ca să putem lua nişte benzină în plus.
- Da, zise, este.

De fapt, erau trei canistre. Două de optsprezece litri şi una de şapte.
- Şi pun prinsoare că bujiile şi bateria sunt tot acolo. Nimeni n-ar depozita un snowmobil într-un loc şi bujiile şi bateria în altul, nu?
- Puţin probabil, da.

Se ridică şi se îndreptă spre locul unde dormea Danny. O şuviţă de păr îi căzuse pe frunte şi Jack o dădu cu blândeţe la o parte. Danny nu se mişcă.
- Şi dacă reuşeşti să-l faci să funcţioneze, ne iei de-aici? îl întrebă. În prima zi când o să se anunţe vreme bună?

O clipă nu răspunse. Privea în jos spre fiul său, iar sentimentele sale confuze se dizolvară într-un val uriaş de iubire. Era exact aşa cum spusese Wendy: vulnerabil, fragil. Semnele de pe gât erau foarte vizibile.
- Da, zise. O să-l fac să funcţioneze şi o să plecăm de-aici cât de repede putem.
- Slavă Domnului!

Se întoarse spre ea. Wendy îşi scosese cămaşa şi se întinsese pe pat, cu pântecul plat şi sânii îndreptaţi obraznic spre tavan. Se juca cu ei, cu gesturi leneşe, lovindu-şi uşor sfârcurile.
- Hai, domnilor! şopti. E timpul!

Mai târziu, când toate luminile erau stinse, cu excepţia lămpii de noapte pe care Danny şi-o adusese din cameră, Wendy se simţea împăcată şi teribil de liniştită în braţele lui Jack. I se părea greu să creadă că împărţeau hotelul cu un pasager clandestin şi criminal:
- Jack?
- Hmmmmm?
- Cine l-a atacat?

Nu-i răspunse direct.
- Are ceva copilul ăsta. Un talent care nouă celorlalţi ne lipseşte. Scuze: celor mai mulţi dintre noi ne lipseşte. Şi poate că şi Overlook are ceva.
- Stafii?
- Nu ştiu. Nu în sensul livresc, asta e sigur. Cred că e vorba de reziduuri de sentimente şi senzaţii ale oamenilor care au locuit aici. Lucruri bune şi lucruri rele. În sensul acesta, cred că fiecare hotel mare are stafia lui. Mai ales cele vechi.
- Dar o femeie moartă în cada de la baie... Jack, doar Danny nu e pe cale să-şi piardă minţile, nu?

O strânse uşor:
- Ştiu că intră în... transe, nu avem cum să le numim altfel... din când în când. Ştiu că în acele momente... vede... lucruri pe care nu le înţelege. Dacă există într-adevăr aceste transe precognitive, înseamnă că ele sunt funcţii ale subconştientului. Freud a spus că subconştientul nu ne vorbeşte niciodată în cuvinte. Numai în simboluri. Dacă visezi că eşti într-o brutărie unde nu vorbeşte nimeni engleza înseamnă că eşti îngrijorat de capacitatea ta de a-ţi întreţine familia. Sau poate că e vorba de faptul că nimeni nu te înţelege. Am citit că visele sunt un fel de supape pentru sentimentele de nesiguranţă. Jocuri. Conştient de-o parte a fileului, subconştient de partea cealaltă, servind nişte imagini fantastice în loc de mingi. La fel şi cu bolile de nervi, cu presentimentele, cu toate chestiile astea. De ce să fie altfel în cazul cunoaşterii anticipate? Poate că Danny chiar a văzut sânge pe pereţii din apartamentul prezidenţial. Pentru un copil de vârsta lui imaginea sângelui şi ideea de moarte sunt aproape identice. Dar oricum, pentru copii imaginea este mult mai accesibilă decât conceptul. William Carlos Williams ştia asta, era pediatru. Când creştem, devine mai uşor să înţelegem conceptele şi lăsăm imaginile pe mâna poeţilor... şi eu bat câmpii.
- Îmi place să te ascult cum baţi câmpii.
- Ea a spus-o, oameni buni! Ea a spus-o! Aţi auzit cu toţii!
- Semnele de pe gât, Jack. Sunt adevărate.
- Da.

Mult timp nu se mai auzi nimic. Începuse să creadă că probabil a adormit şi moţăia şi ea acum, când îl auzi:
- Cred că pot fi două explicaţii. Şi niciuna nu implică prezenţa unui al patrulea în hotel.
- Cum?

Se ridică într-un cot.
- Poate e vorba de stigmate, spuse el.
- Stigmate? Ca atunci când oamenii sângerează în Vinerea Mare sau cam aşa ceva?
- Da. Uneori, oamenii care cred puternic în natura divină a lui Hristos prezintă semne sângerânde la mâini şi picioare în cursul Săptămânii Patimilor. Era ceva mult mai obişnuit în Evul Mediu decât acum. Pe atunci asemenea oameni erau consideraţi a fi binecuvântaţi de Dumnezeu. Nu cred că Biserica Catolică a proclamat vreuna din aceste întâmplări drept un miracol desăvârşit, chestie care a fost foarte isteaţă din partea lor. Stigmatele nu sunt prea diferite de unele lucruri pe care le pot face yoghinii. Acum sunt mai bine înţelese fenomenele astea, atâta tot. Oamenii care înţeleg interacţiunea dintre minte şi trup - o studiază, adică, pentru că nimeni n-o poate înţelege - sunt de părere că ne controlăm mult mai mult activităţile involuntare decât se credea înainte. Îţi poţi încetini ritmul inimii dacă te concentrezi destul. Îţi poţi accelera metabolismul. Te poţi face să transpiri mai mult. Sau să sângerezi.
- Crezi că Danny s-a concentrat şi şi-a făcut vânătăile alea pe gât? Jack, nu pot să cred aşa ceva.
- Eu cred că este posibil, deşi şi mie mi se pare puţin probabil. E mai probabil să şi le fi făcut pur şi simplu.
- El singur?
- A mai intrat în "transe" din astea şi şi-a făcut rău singur şi în trecut. Mai ţii minte seara aia la masă? Acum vreo doi ani. Eram certaţi rău. Nu vorbeam aproape deloc. Şi atunci, dintr-odată, şi-a dat ochii peste cap şi a căzut cu capul în farfurie. Apoi s-a rostogolit pe jos. Ţi-aminteşti?
- Da, zise Wendy. Sigur că-mi amintesc. Am crezut că are o criză.
- Altă dată eram în parc, continuă Jack. Doar Danny şi cu mine. Sâmbătă după-amiază. Se dădea în leagăn. S-a prăbuşit. Ca împuşcat. Am fugit la el, l-am luat în braţe şi şi-a revenit brusc. A clipit de mai multe ori şi a zis: "M-am lovit la burtă. Să-i spui lui mami să închidă geamurile de la dormitor dacă plouă." Şi în noaptea aia a plouat al naibii de tare.
- Da, dar...
- Şi mereu vine acasă zgâriat şi cu pielea jupuită de pe coate. Picioarele îi sunt ca un câmp de luptă după o bătălie pierdută. Şi când îl întrebi de unde le are, zice pur şi simplu: "A, m-am jucat" şi cu asta basta.
- Jack, dar toţi copiii se lovesc şi-şi fac vânătăi. Mai ales băieţii, de când învaţă să meargă, până la doisprezece, treisprezece ani.
- Sunt convins că Danny nu este altfel, răspunse Jack. E un copil foarte vioi. Dar îmi aduc aminte de seara aia la masă şi de ziua aia în parc. Şi mă întreb dacă nu cumva unele din vânătăile şi zgârieturile copilului nostru provin doar din căzăturile încasate. Pentru numele lui Dumnezeu, doctorul ăla, Edmonds, a zis că Danny a făcut-o chiar în cabinetul lui!
- Ai dreptate. Dar vânătăile alea sunt urme de degete. Jur ca aşa e. Nu le-a căpătat căzând.
- Intră în transă, spuse Jack. Poate că vede ceva ce s-a petrecut în camera aceea. O ceartă. Poate o sinucidere. Emoţii violente. Nu e ca şi când ar vedea un film; e într-o stare extrem de impresionabilă. E chiar în locul ăla blestemat. Subconştientul lui poate că vizualizează ce s-a întâmplat acolo într-un mod simbolic... sub formă de femeie moartă care a înviat, monstru sculat din morţi, vampir, spune-i cum vrei.
- Mi se face pielea de găină, zise ea cu o voce înfundată.
- Şi mie. Nu sunt psihiatru, dar mi se pare că se potriveşte. Femeia moartă care se ridică şi umblă simbolizează emoţiile moarte, vieţile moarte care nu vor să renunţe şi să plece... dar pentru că ea este o imagine a subconştientului, ea este în acelaşi timp şi el. În stare de transă, Danny cel conştient este dat la o parte. Imaginea subconştientului trage sforile, ea dictează. Aşa că Danny îşi pune mâinile în jurul gâtului şi...
- Încetează! spuse Wendy. Înţeleg. Şi cred că e şi mai îngrozitor decât dacă ar fi ceva străin care să se furişeze pe coridoare, Jack. Te poţi ţine departe de un străin. Poţi scăpa de el. Nu poţi scăpa de tine însuţi. Ce vrei tu să-mi explici se cheamă schizofrenie.
- De un tip foarte limitat, zise el puţin neliniştit. Şi de o natură foarte specială. Pentru că într-adevăr pare a fi în stare să citească gândurile şi într-adevăr pare să aibă sclipiri precognitive din când în când. Nu cred că este vorba de vreo boală mintală, oricât m-aş strădui să gândesc altfel. Toţi avem unele tendinţe schizoide în noi. Şi cred că, atunci când o să mai crească, o să poată să şi le stăpânească.
- Dacă ai dreptate, atunci cu atât mai mult trebuie să-l ducem de-aici. Indiferent ce are, hotelul ăsta îi înrăutăţeşte starea.
- N-aş spune asta, obiectă el. Dacă ar fi ascultat ce i s-a spus, n-ar fi intrat în camera aia. Şi nu s-ar fi întâmplat niciodată ce s-a întâmplat.
- Dumnezeule, Jack! Vrei să spui că faptul că a fost pe jumătate sugrumat a fost... o pedeapsă cuvenită pentru că a fost neascultător?
- Nu... nu. Sigur că nu. Dar...
- Fără niciun "dar", spuse ea, clătinând din cap cu fermitate. Adevărul este că facem tot felul de presupuneri. Habar nu avem când, după vreun colţ, poate da peste unul dintre... golurile astea de aer... filmele astea de groază, ce dracu' sunt. Trebuie să-l ducem de aici.

Scoase un hohot mic de râs în întuneric.
- O să ajungem să avem şi noi vedenii.
- Nu spune tâmpenii!

Şi în întunericul din cameră, văzu leii din tufe, bulucindu-se în jurul potecii pe care nu o mai străjuiau, ci o păzeau. Lei de noiembrie, înfometaţi. O sudoare rece îi acoperi fruntea.
- N-ai văzut nimic, nu-i aşa? îl întrebă ea. Adică, atunci când te-ai dus în camera aia. Ai văzut ceva?

Leii dispăruseră. Acum vedea o perdea roz din plastic cu o formă întunecată în spatele ei. Uşa închisă. Plescăiturile înăbuşite, grăbite şi sunetele care puteau fi paşi care aleargă. Bătăile oribile, neregulate ale propriei sale inimi când se lupta cu paspartuul.
- Nimic, spuse el.

Şi era adevărat.

Fusese prea încordat, nu-şi dăduse seama ce se întâmplase. Nu avusese ocazia să-şi analizeze gândurile în căutarea unei explicaţii logice pentru vânătăile de pe gâtul fiului său. Fusese şi el, la rândul său, destul de influenţabil. Halucinaţiile pot fi molipsitoare, uneori.
- Şi nu te-ai răzgândit? În legătură cu snowmobilul?

Pumnii i se încleştară strâns.
("Nu mă mai bate la cap!")
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer