TVR difuzează un nou serial. Se numeşte Bestia şi prezintă viaţa unei redacţii de ştiri care se diferenţiază de concurenţă nu doar prin imparţialitate, ci şi prin faptul că reporterii sunt filmaţi non-stop, iar spectatorii pot privi pe net cum se negociază interviuri sau se caută cuvintele cele mai potrivite pentru a transmite emoţii şi a obţine audienţe mari.
"Nu mă interesezi tu, ci povestea ta" îi spune un reporter unui fost copil vedetă ajuns dependent de droguri. Apoi, îl filmează zi şi noapte ca să înţeleagă care sunt lucrurile ce-l emoţionează, îl derutează şi-l aduc în faţa drogurilor. O lecţie de jurnalism pe care ar fi trebuit să o ştie şi editorul care, vineri 7 ianuarie, a avut următoarele "lucruri" de transformat într-o ştire.
Imagini tremurate, filmate de o persoană în mişcare. O voce speriată de copil. "Tataaaa, Tataaa." Poliţişti alergând către o parcare. Voci. "Unde s-au dus ăştia? Hai la copil." Printre maşini un bărbat îmbrăcat în negru aşezat pe asfalt. "Lasă-mă aici că nu fac nimic." Şi un poliţist calm. "Gata, ridică-l. Lasă-l." Urmăritul: "Să nu vadă copilul, vă rog frumos". Poliţistul: "Nu vede."
Era aşadar un presupus infractor (nevinovaţie până la proces, aşa spune legea) care n-a vrut să fie arestat în faţa copilului său. Poate că era cel mai rău dintre infractori, dar în faţa copilului vroia să rămână "tata". Ce a ieşit în ştirea Pro TV?
"Descindere în forţă pe străzile Timişoarei. Un traficant de valută căutat de autorităţi de mai bine de patru ani a fost prins de poliţiştii şi de ofiţerii de la trupele speciale. Bărbatul se plimba împreună cu fiul său. La vederea oamenilor legii acesta a abandonat copilul şi a rupt-o la fugă."
Simţiţi sensibilitatea editorului reflectată în expresia "şi-a abandonat copilul"?! Simţiţi unghiul uman al poveştii?! NU EXISTĂ.
Serialul pe care-l difuzează TVR în fiecare luni de la ora 20, The Beast, speculează tocmai aceste emoţii pe care trebuie televiziunea să le transmită ca să ţină publicul în faţa ecranului. Dar dacă n-aveţi timp să vă uitaţi la el, căutaţi-l pe Tatulici pe Realitatea TV. Pentru un cunoscător, teledonul moderat de Mihai Tatulici a fost o lecţie despre cum să te foloseşti de orice întâmplare ca să captezi atenţia, să provoci emoţii şi, dacă se poate, să storci lacrimi.
A început cu o relatare a lui Cristi Zărescu. Reporterul, în direct din Asia afectată de tsunami, dădea detalii despre morţi şi supravieţuitori, informaţii potrivite mai degrabă unui jurnal decât unui teledon. Tehnic, Zărescu era "pe arătură".
Într-o clipă, vine Tatulici şi îl întreabă "unde ai dormit azi noapte?" şi afli că Zărescu locuieşte într-un garaj, nu a avut apă să se spele în ultimele două zile, s-a împrietenit cu câţiva dintre copiii care şi-au pierdut părinţii, le-a cumpărat orez (mituind un soldat ONU) şi le-a dat bomboanele pe care le-a adus de acasă.
Seara, aproape la finalul emisiunii, după ce Andrei Gheorghe cu sinceritatea-i celebră, dăduse una din cheile emoţiilor la tv ("Deseori când copiii sunt prezenţi se vorbeşte despre utilizarea unor resurse necinstite, pentru că în faţa copiilor e destul de greu să rămâi senin"), Tatulici dă lovitura de graţie.
Vorbeşte cu un profesor de la o casă de copii care şi-a adus elevii în studio împreună cu un dar. Şi ia microfonul rostind, în faţa fiecărui copil "Îţi mulţumim frumos", primind acelaşi răspuns. "Cu plăcere". Cel mai mare dintre copii, o fetiţă, spune "sper să fie cu folos" şi spectatorul se gândeşte că fata are în comun cu copiii din Asia toate emoţiile şi frustrările care vin din dispariţia părinţilor.
Mă enervează Tatulici. Îmi dau seama că uneori sare calul, devenind cabotin, în dorinţa de a reuşi să treacă de sticlă cuvintele care emoţionează spectatorii. Mai mult, îl urăsc că e o aşa "bestie" profesionistă care mă emoţionează uneori şi pe mine, care cunosc majoritatea trucurilor. Şi îmi repet mereu. Televiziunea e o c..vă. Doar peştii mari reuşesc să strîngă mulţi bani folosindu-se ea.
P.S. Mulţumiri Monitoring Media pentru transcrierile integrale ale programelor la care am făcut referire în acest articol.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)