Santo Domingo are o istorie aparte și chiar dacă nu-mi propun să fac aici un curs despre ce s-a întâmplat în trecut pe aceste meleaguri, e imposibil să nu legi o vizită în capitala Republicii Dominicane de istoria ei. Una frumoasă, aș zice, de care dominicanii sunt tare mândri.
Oraș cam de mărimea Bucureștiului (circa 2,5 milioane locuitori), Santo Domingo a fost fondat în 1496, fiind astfel cel mai vechi oraș din Lumea Nouă, pe atunci proaspăt descoperită de Columb. De altfel, cel care a pus bazele orașului e nimeni altul decât Bartolomeu Columb, fratele celebrului navigator, care inițial l-a "pornit" pe malul stâng al râului Ozama și l-a numit Nueva Isabela, în onoarea Reginei Isabella I a Spaniei (în 1495 a fost redenumit, după numele Sfântului Dominic). Distrus de un uragan, orașul a fost reconstruit în 1502 de către Nicolas de Ovando, pe malul drept al Ozamei și a devenit rapid punctul de plecare al expedițiilor spaniole întru explorarea Indiilor de Vest, cum i se spunea Americii Centrale la acea vreme. Pentru că a fost primul oraș din America, în mod evident, el se poate lăuda acum cu faptul că include câteva dintre cele mai vechi construcții din emisfera vestică: cea mai veche universitate, cea mai veche catedrală, cel mai vechi castel și cea mai veche fortăreață.
Deși era o zi de sâmbătă, am făcut cunoștință din plin cu traficul din Santo Domingo, unul prietenos atâta vreme cât ai nervii tari. Lucrul bun a fost că de la fereastra autocarului am văzut câteva crâmpeie din viața unui oraș colorat și pitoresc, ai cărui oameni prietenoși nu par să trăiască în condiții excepționale, ba dimpotrivă, însă par a se bucura de viață mai frumos decât o fac cei de prin alte părți ale lumii care au fost mai binecuvântați material.
Primul stop a fost la Faro al Colon - Farul lui Columb, un monument bizar și aparent urât, a cărui construcție a început în anul 1986, după planurile unui arhitect scoțian care a trăit în perioada interbelică, și care a fost inaugurat în 1992, la a 500-a aniversare a descoperirii Americii.
Monumentul din beton, în formă de cruce, lung de 210 m și lat de 59, merită să fie văzut mai degrabă după lăsarea întunericului, atunci când cele 157 de raze proiectate din interior formează o cruce ce poate fi văzută chiar și din învecinata insulă Puerto Rico. În esență, acest omagiu adus marelui Columb este unul dintre cele mai ciudate faruri din lume, care adăpostește inclusiv o expoziție permanentă a unei colecții de obiecte din fiecare țară aflată în America, Europa și Asia - o cerință expresă a fostului președinte Balaguer, cel care a deținut în trei rânduri această funcție.
În anul 1509, și-a făcut apariția în Santo Domingo Diego Columb, fiul lui Cristofor, la rândul lui amiral, explorator și navigator portughez (spre deosebire de tatăl său, Diego s-a născut în Portugalia). El fusese numit Guvernator al Indiilor, post preluat de la tata Cristofor, și, după ce a ajuns în Capitală, Diego a ordonat construcția lui Alcázar de Colón, palatul aflat în Zona Colonială a orașului (în Patrimoniul UNESCO, din 1990), practic un "Centru Vechi" superb, a cărui vizită am început-o tocmai cu această remarcabilă clădire.
Alcázar de Colón, construit în stil gotic mudejar, tipic pentru secolul 16, a servit nu doar ca reședință pentru Diego, ci a ocupat un loc important în istorie, în el punându-se la cale planurile multor expediții care au dus la cucerirea unor teritorii importante, precum Mexic, Puerto Rico, Guatemala, Cuba, Peru, Florida, Columbia și Jamaica. În 1586, piratul-navigator Sir Francis Drake a devastat palatul care avea să fie renovat în anii 50 ai secolului 20. Am făcut un tur ghidat al palatului, admirând colecția de mobilă dar și priveliștea către râul Ozama, de dincoace de zidurile fortificate ale Zonei Coloniale, în care, apoi, am continuat plimbarea pietonală către un alt loc de referință din Santo Domingo: Panteonul Național.
Panteon Nacional a fost ultima clădire ridicată de către spanioli în Santo Domingo, între 1714-1748, inițial aceasta servind ca biserică, apoi ca depozit și ca teatru. Dictatorul Rafael Trujillo a transformat-o, în 1958, într-un adevărat altar al personalităților dominicane, cu speranța că el însuși va ajunge, după moarte, acolo.
Mormintele eroilor dominicani sunt "vegheate" de un imens candelabru - cadou din partea unui alt dictator, generalul spaniol Francisco Franco, dar și de către o flacără aprinsă permanent sub candelabru.
Am asistat amuzat la o schimbare de gardă făcută în fața Panteonului de către câțiva soldați extrem de tineri, ce păreau că mai degrabă execută o joacă serioasă. Am aflat că Panteonul e una dintre clădirile cele mai respectate din țară și am constatat o dată în plus, plimbându-mă apoi pe străzile din apropiere, că steagul dominican e la mare preț, localnicii nescăpând niciun prilej de a-l afișa.
Foarte aproape de Panteon, după ce am trecut pe lângă El Reloj de Sol, cel mai vechi ceas solar din America (1753), am ajuns la Catedrala Santa Maria la Menor, evident cea mai veche catedrală de pe continent. Construcția ei a început în 1512, s-a terminat în 1540 și combină frumoase elemente în stil gotic și baroc. În interior se află o vastă colecție de artă, ce însumează tablouri, picturi, mobilă, monumente, morminte și multe altele. O vreme ea a adăpostit inclusiv rămășițele lui Cristofor Columb, care acum, oricum, fac obiectul unei controverse legate de locul în care se află cu adevărat.
Catedrala e de o frumusețe "liniștită", mai degrabă suavă, lipsită de epatarea surorilor europene dar în același timp bine definită printr-un ansamblu perfect închegat și, lucru mai puțin obișnuit, printr-o așezare ușor stranie, intrarea și ieșirea făcându-se separat, prin lateralele ei. De altfel, la ieșire nimerești într-un parc (Parcul Columb, în mijlocul căruia tronează statuia navigatorului), practic cea mai importantă piață din centrul capitalei Santo Domingo. Piața e mărginită de Palatul Municipal, de Palatul Borgella (în care a funcționat cândva Parlamentul țării) și de alte clădiri istorice.
De aici pornește și Calle del Conde, artera pietonală și comercială, mostră de viață dominicană colorată, cu dansatori ad-hoc, cu clasicele "statui" umane, cu expozanți de artă stradală și cu localnici ieșiți să joace șah sau să piardă vremea privind turiștii care nu știu ce să fotografieze mai întâi.
Am luat masa într-un restaurant de tip hacienda, în care câțiva dansatori și-au etalat talentul într-ale ritmurilor locale, am admirat frumusețea Zonei Coloniale din Santo Domingo și am plecat cu regretul că nu am avut mai mult timp la dispoziție pentru a explora mai adânc un oraș colorat și fierbinte, la propriu și la figurat, în care merită să-ți petreci câteva zile pentru a-i absorbi vibrația și a te bucura de adevăratul spirit de Caraibe.
Oamenii din Santo Domingo:
