Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În Ţara Sfântă. Acasă la Poporul ales şi über alles (I)


Bogdan Burileanu

04.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ca să înţelegi Israelul de azi, nu trebuie neapărat să fii tobă de religie. Nici de istorie - pentru că unele teorii ştiinţifice o inconfortează pe prima. Sunt de dorit, însă, câteva determinări: spirit de observaţie, discernământ, lipsa prejudecăţilor de orice fel. Şi, fireşte, noroc. Cel puţin în această ultimă privinţă, noi l-am avut, din belşug: prietenii care ne-au invitat, găzduit şi plimbat - familia M.B., plecaţi din România în 1987 şi perfect integraţi, chiar personalităţi remarcabile în domeniile lor de activitate - s-au pre(a)ocupat şi reuşit ca zilele petrecute acolo să fie doldora de întâmplări şi evenimente, de plimbări, întâlniri, descoperiri şi chiar revelaţii de ordin intelectual şi afectiv. Bemet, cum se spune în ivrit...

Când pui prima oară piciorul pe Pământul Sfânt nu te gândeşti la Avraam, cel căruia Dumnezeu Însuşi îi jurase să-i întindă seminţia peste tot pământul: "În ce Mă priveşte pe Mine, acesta este legământul Meu cu tine: tu vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, pentru că te-am făcut tatăl multor neamuri. Te voi face foarte roditor: voi face să iasă multe neamuri din tine, chiar regi vor ieşi din tine. Voi încheia un legământ veşnic cu tine şi cu urmaşii tăi după tine, pentru toate generaţiile care vor urma, pentru a fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi după tine. Eu îţi voi da, ţie şi seminţei tale după tine, ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaan, ca pe o proprietate veşnică; iar Eu voi fi Dumnezeul lor". Şi nici la Tevie Lăptarul (de la Şhalom Alehem citire), care avea să-l roage, pe acelaşi Tată Ceresc, la câteva mii de ani distanţă, după multă bejenie, pogromuri şi suferinţe: "Doamne, eu ştiu că noi suntem poporul ales. Dar poate-i mai alegi şi pe alţii...". Capul mi-a stat doar la interviul (căci interogatoriu sună urât) cu agentul de poliţie de la frontieră, despre care fusesem avertizat că mă poate răsuci pe toate părţile înainte de a-mi permite să trec mai departe. Din fericire, n-a fost cazul. Omul m-a ţinut, ce-i drept, câteva minute bune în faţa ghişeului, mut dar cu ochii aţintiţi fix în calculator. Ceva Facebook, sau vreun Solitaire care nu se închidea? După care, mulţumit de ce găsise în datele mele, s-o fi lămurit că nu-s nici terorist, nici pomanagiu venit să se oploşească pe acolo. Drept pentru care mi-a restituit paşaportul, indicându-mi că pot intra. Kol tuv (Toate bune)!


Religie şi actualitate

Primul noroc - plecase Sabatul; adică răsărise prima stea (a doua, uneori şi a treia - de la rabin la rabin). Sărbătoarea păstrată cu stricteţe şi sfinţenie le interzice credincioşilor evrei, pe tot parcursul ei, să depună chiar şi cea mai mică activitate ce aduce a muncă: toate magazinele închise; autobuzele nu merg; în case nu se face curat, nu se spală vase sau rufe... până şi încălzitul apei, pentru ceai / cafea încalcă porunca odihnei din Ziua a şaptea. Singura derogare de la atâta stricteţe: poţi să salvezi vieţi. Aşa că ambulanţele au voie. Al doilea noroc: nu am avut nevoie...

Şi prima întrebare: este Israelul anului 2019 un stat laic, sau religios? Răspunsul (relativ, căci de la Einstein ştim cum devine cazul...) ar purta prefixul "semi". Modernizarea societăţii şi dezvoltarea ei în pas cu lumea civilizată a secolului XXI impune o dublă măsură, după zisa rabinului, aceea cu "şi tu ai dreptate".

Când priveşti deşertul feroce pe care se întinde ţărişoara asta de 20 700 kmp (mai puţin de o zecime din teritoriul României) şi 9 milioane de locuitori, te gândeşti că numai Dumnezeu din Ceruri i-ar fi putut convinge pe evrei că acolo şi numai acolo trebuie să fie locul lor. Deşertul Negev, ferbinte şi arid, rezervaţia naturală de la Timna sau râpele fără sfârşit de la Mizpe Ramon sunt mărturii vii (adică moarte) asupra a ceea ce a însemnat teritoriul spre care Moise i-ar fi condus şi unde le-a fost poruncit să se aşeze.



Şi totuşi, din 1948 (când pumnul cu care ateul Stalin a bătut în masă, decizând "aici şi acum") ei, evreii, au venit din toată lumea în care fuseseră surghiuniţi şi hăituiţi şi s-au pus la o muncă fără egal, cred, pentru a transforma ţara într-una iniţial locuibilă, apoi atrăgătoare şi, în cele din urmă, înfloritoare. Şi asta înconjuraţi fiind din toate părţile de ireductibilii lor duşmani arabi, cu care s-au tot războit, în repetate rânduri; mai cu aviaţie, tancuri şi artilerie, mai cu pietre aruncate în replică.



Cum a fost posibil acest miracol? Prin abnegaţie şi străduinţă, prin curaj şi credinţa că, dacă acolo le-a fost sortit să se adune şi să trăiască, trebuie să facă chiar totul - vorba ştim noi cui. Marea şi fundamentala lor inovaţie a lor s-a numit "picătura" - mecanismul micilor conducte prin care este adusă apa ca să picure la rădăcina fiecărui fir de vegetaţie.

Până a ajunge acolo, însă, evrei cu adevărat patrioţi (mulţi fiind ingineri, avocaţi, medici, profesori) au venit, din toate colţurile pământului şi s-au înhămat la munci amintind de legendarii Hercule sau Sisif: sapă, udă (cu cana, cu găleata, cu ce s-a nimerit), ocroteşte, îngrijeşte. Mai întâi hrana. Apoi drumurile. Dar şi locuinţele. Vezi în Tel Aviv blocurile construite atunci, la început, în perioada 1948-50: un fel de chiţimii, adăposturi aducând cu nişte barăci una peste alta (1-2 nivele, nu mai mult!).


Dar nimeni nu a strâmbat din nas. S-au înhămat la muncă. Cu cap, cu bani, cu pricepere şi abnegaţie. Cu Dumnezeu înainte, spun "religioşii". Un fel de Nihil sine Deo adus până acolo, în pustiul de pe malurile Mediteranei... şi al Mării Moarte... şi al celei Roşii. Au răbdat, au strâns din dinţi, generaţii după generaţii. Dar au răzbit. Au făcut faţă atacurilor armate ale vecinilor la fel de semiţi, dar veşnic potrivnici (arabii şi alţi musulmani precum iranienii), mulţi dintre aceştia păstrându-şi şi acum dorinţa-jurământ să-i arunce pe evrei în mare; noroc că nu s-au hotărât, încă, în care... Apoi, altor atacuri, mai mârşave şi mai periculoase: terorismul "la bucată". O disciplină de fier, un sentiment naţional foarte temeinic şi just inoculat, prin instituţii judicios structurate şi eficiente, i-a făcut să reziste şi să câştige.



Contrar impresiilor diseminate de presă, Israelul nu se arată deloc ca o ţară în stare de asediu. Normalitatea modernă umple străzile, fiind lesne citită pe feţele relaxate ale oamenilor care se ştiu apăraţi. De cine? De Yahwe... dar şi de ei înşişi. Tinerii fac trei ani de armată la sânge. Front, nu aşa... culesul recoltei, defilări, reconstituiri butaforice à la Sergiu Nicolaescu sau "ţară-ţară vrem soldaţi". Nu doar că nu se teme şi nu se eschivează cam nimeni de la această obligaţie dură, serioasă dar absolut firească. Dar se pregătesc (aşa cum la noi o fac pentru admiterea la facultate) spre a fi acceptaţi şi a face faţă cu onoare şi succes misiei de soldat.


Pe străzi, tineri şi tinere - toţi frumoşi, calmi, zâmbitori, vorbăreţi, încrezători. Te uiţi după câte o fată şi vezi, peste uniforma suficient de bine croită ca să-i scoată în evidenţă şi nurii (când îi are), pistolul automat ce pleacă, în diagonală, de la umeri, atingându-i cu ţeava fesele, purtat ca un accesoriu absolut normal. Nu chiar ca o poşetă sau bijuterie, dar orişicât... În mai multe gări găseşti amplasat în vreun colţ câte un pian - mai ştii ce Rubinstein trece pe acolo? La cea din Ierusalim, vineri după prânz, când toată suflarea se grăbeşte către case, căci "vine Sabatul", un tânăr echipat în uniformă militară, cu boneta prinsă reglementar sub epolet, is playing the piano. Şi o face minunat!...



(Va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer