Stradă. Stat. Religie.
Într-o ţară cu deficit de spaţiu, cum este Israelul, străzile sunt, în genere, înguste. Plus tradiţia Orientului - cât o fi el de apropiat, dar orişicât... Cele mai largi bulevarde din Tel Aviv, Ben-Gurion sau Rothschild, nu sunt nici măcar cât Calea Griviţei a noastră (darămite cât Şampilizu' lu' Ceaşcă, cum visa scorniceşteanul să i se lăţească "Victoria socialismului" asupra... Capitalei).
Tel Aviv-ul se află, de ani buni, într-un proces intensiv de modernizare: construcţiile noi, à l'americaine, se înalţă la tot pasul, cu precădere spre zonele plate de la malul Mediteranei. Amestecul de vechi şi nou este fascinant - pentru unii, caraghios prin alăturările temporare - pentru alţii. Dincolo de stereotipia geometrică, nu putea lipsi nici ceva umor: în city-ul care gâdilă norii, un turn tip office poartă ca acoperiş o... pălărie!
Lucrările de metrou au dat peste cap circulaţia? Lasă că, şi fără ele, traficul este tot o brambureală, adesea sufocantă: găseşti în el ceea ce crezi că ai numai acasă, la Bucureşti: îngrămădeală, indisciplină, nesimţire din belşug; totul - pe descurcatelea. Măcar după terminarea subway-ului, vei şti că a meritat chinuiala. Chiar şi acele cuburi locuibile, de la începutul "descălecatului de la '48", se renovează, modernizează, supraetajează; dacă nu cumva se demolează de-a dreptul.
Un sistem echitabil de participaţie a statului devine necesar şi eficient în acest proces absolut necesar, asumat de locatarii-proprietari. Cine nu vrea la mai bine? Chiar dacă, la început, eşti mutat provizoriu, israelienii ştiu mai bine ca alţii ce înseamnă să fii implicat într-o operă colectivă de dezvoltare. Nu se protestează; nici măcar nu se bombăne, chiar dacă le sunt afectate confortul, habitudinile. Dar lucrurile merg înainte, planificările se respectă (căci altfel tu, primar sau politician, eşti terminat), aşteptările cetăţeneşti sunt împlinite rezonabil. Oamenii plătesc impozite, asigurări etc. dar asta se vede şi se simte.
Un complex spitalicesc cum e "Tel HaShomer" înseamnă o imensitate întinsă pe câteva hectare. (Aici fusese, până în 1948, un aşezământ de sănătate pentru soldaţii britanici). Totul este ultramodern şi de cea mai avansată performanţă medicală. Am avut privilegiul să vizitez două din secţiile sale dintre cele mai sensibile: geriatria şi cea paliativă - locul unde vin să-şi sfârşească zilele, cât mai omeneşte cu putinţă, bolnavii incurabili. Îngrijire - fără nici o economie sau resemnare din partea personalului medical; confort impecabil... ba mai mult decât atât: spaţii special destinate destinderii, petrecerii în mod plăcut a ultimelor săptămâni sau zile de viaţă ale celor condamnaţi. Întemeietoarea secţiei, dr. Mihaela Bercovici este născută şi trăită, până nu s-a mai putut (sfârşitul anilor 80) la Bucureşti. Familia a venit "cu ce-i pe ea", s-a adaptat, s-a integrat, a izbutit. Inimoasă şi cu o încăpăţânată energie, nu i-a fost uşor să-şi convingă şefii de necesitatea operei sale. Sunt şi aici (ca peste tot) destule inerţii, invidii, autoritarism ierarhic. Însă ceea ce descoperi acolo, între zidurile acelea ale plângerii, fără speranţă, dar cu mult suflet, merită apreciat şi admirat cum se cuvine. Aşa cum o fac bolnavii şi aparţinătorii lor...
Statul este puternic prin seriozitatea instituţiilor sale. Nimeni nu e veşnic "la butoane", iar cine încearcă să verifice chestia asta, are toate şansele să-şi rupă gâtul şi să o termine cu cariera publică. Fostul preşedinte Moşe Katzav (funcţie absolut onorifică, de reprezentare) a sfârşit-o cu condamnare de 7 ani pentru viol. Un alt premier, Olmert, a intrat la pârnaie pentru corupţie, ca şi fostul ministru de interne Deri, din partidul ultra-religios Shas - ăsta încălcând fără să clipească una dintre cele 10 porunci - aia cu "să nu furi". Nici Bibi Netanyahu, de profesie premier încă în funcţie, nu se simte prea bine sub acest aspect. Acum, când formaţiunea lui politică a pierdut voturile obligatorii pentru a rămâne la putere (deşi asta nu-l scutea de procurori, avea programat să schimbe, în Knesset, direct legea pe care a binevoit să o încalce!) durerile de cap sunt şi mai mari. Israelienii nu s-au mai lăsat aburiţi de charisma şi baletul său de inteligenţă, chiar şi cei care îl susţinuseră în alte rânduri supărându-se pe el. Dar pentru care fapte, cum ar fi întrebat Polcovnikul pe Sergentul lui Alecsandri? Cică drept plată că, pentru a câştiga ultimele alegeri, a făcut o piruetă prea riscantă, aliindu-se electoral cu Shas (partid ultra-religios). Or, perspectiva compromisurilor majore impuse de aceste grupări pare inacceptabilă pentru oamenii raţionali şi - din fericire - majoritari, care trăiesc în Israelul sec. XXI...
Şi aşa am ajuns să descopăr "problema religioasă". Cea care începe tot din stradă.
Pe activiştii ei, îi vezi la tot pasul: li se spune "ortodocşi", dar le-ar veni, la fel de bine, termenul de "fundamentalişti"... dacă acesta nu ar fi fost epuizat de grupările simetrice musulmane. Îmbrăcaţi în negru, purtând pălării cu boruri largi, cămăşi albe pe sub hainele groase, ca nişte caftane, par veniţi din altă lume sau din alt secol. Ce-i drept, telefonul mobil sau geanta diplomat fac legătura cu modernitatea, respectiv beneficiile zilei de azi. Dar dumnealor folosesc numai telefoane kasher - care nu funcţionează de Sabat, sâmbăta, şi nu intră pe internet - altă fobie prin care se înfrăţesc cu fundamentaliştii islamici, pe care îi detestă, îi combat, dar îi imită. Unii, emigraţi din Polonia, nu leapădă căciulile de blană şi paltoanele la fel de îmblănite, oricât de cruntă ar fi canicula. Cică şi asta ar intra (pe lângă multe altele) în păstrarea tradiţiei. Pentru că fundamentul religiei iudaice îl constituie respectarea riguroasă, peste orice limită, a poruncilor din Talmud - una dintre condiţiile sosirii lui Mesia. În aceste condiţii bărbile lăsate să crească în voia lor evită, pasămite, încălcarea interdicţiei divine de a-şi face chip cioplit. Povestea cu spălatul o singură dată pe săptămână, înainea Sabatului, pare mai mult decât discutabilă - căldura şi efortul fizic produc secreţii nu dintre cele mai plăcute... cred că nici lui Dumnezeu; chiar dacă El e sus de tot.
Dintre ciudăţeniile comportamentale ale acestei credinţe intră şi deposedarea femeilor de părul de pe cap; probabil ca pedeapsă veşnică pentru fapta Dalilei, care îl tunsese cu mâna ei pe Samson. Cel puţin aşa sună povestea bib(i)lică. O pudoare dusă la extrem interzice vederea trupului gol, chiar şi în cele mai intime ipostaze. Porunca de a face cât mai mulţi copii se îndeplineşte cu spor, dar numai printr-un acoperământ textil complet, înzestrat doar cu un orificiu care permite accesul. Se gândeşte cineva la femeile musulmane înfăşurate cam la fel? O face pe risc propriu şi fără acoperire legală. Ceva între impietate şi delict de opinie. Totuşi, păstrătorii acestor tradiţii au întrunit ceva peste 8% din voturile alegătorilor (bine că 8-ul ăla stă în picioare şi nu s-a aşezat la orizontală), semn că nu prea e de glumit. Dacă citeşti cu atenţie anumite teze din Talmud (https://www.seruah.com/citate-din-talmudul-evreiesc.html), te cam apucă groaza; şi iarăşi ajungi la o nedorită, dar inevitabilă comparaţie cu vecinii şi duşmanii musulmani. Norocul naţiei este că, pentru majoritatea sănătoasă, respectarea în litera lor a unor asemenea teze este considerată ca fiind ceva mai mult folcloric decât politico-ideologic. Dar, cum spune un alt proverb evreiesc: "O fi nebun... dar de ce îmi sparge geamurile mele, nu pe-ale lui?!".
Aşa stând lucrurile, a fi activist religios în Israel devine un mod de viaţă şi chiar o meserie profitabilă. Cei astfel înregistraţi nu muncesc nimic altceva în afara rugăciunilor, nu fac armata (dar fac copii), primindu-şi banii necesari traiului de la stat. Sigur că, în atari condiţii, nu prea sunt iubiţi de plătitorii de taxe, pe umerii cărora apasă povara financiară: "Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lua toţi după ei?! Cine ar mai ţine societatea în viaţă şi ar apăra frontierele?". Logica unui asemenea "echilibru" este imbatabilă: fără rugăciunile şi obiceiurile acestor ultra-devotaţi, Israelul nu ar fi ajuns la acest nivel de dezvoltare; ba chiar ar fi expus nimicirii de către duşmanii ce-l înconjoară. Eeiii... cui îi dă mâna să verifice asemenea chestii?
(Va urma)