Soldatul iernii

Daniel Mason este medic şi autor al romanelor The Piano Tuner şi A Far Country. Cărţile lui au fost traduse în douăzeci şi opt de limbi şi au fost adaptate pentru operă şi teatru. Bursier National Endowment for the Arts, este în prezent asistent la catedră de psihiatrie de la Universitatea Stanford, unde predă cursuri de ştiinţe umaniste şi de medicină. Locuieşte în San Francisco Bay Area împreună cu familia sa.

Roman premiat cu Northern California Book Award / Best of 2018 pentru New York Times, Washington Post, San Francisco Chronicle, NPR

Viena, 1914. Lucius are 22 de ani şi e student la medicină când Primul Război Mondial cuprinde Europa. Dintr-un eroism romanţios, se înrolează în armată şi ajunge într-un spital improvizat, într-o vale din Carpaţi. Toţi ceilalţi doctori au fugit, a mai rămas doar misterioasa asistentă Margarete. De la ea, Lucius trebuie să înveţe repede şi brutal meseria de medic în cele mai neprielnice condiţii.
Într-o zi, un soldat inconştient, având buzunarele pline cu desene stranii, e adus mai mult mort decât viu. Ca să-l salveze, Lucius va lua o decizie care va schimba pentru totdeauna viaţa doctorului, a pacientului şi a asistentei.
O poveste de război care ajunge din sălile de bal ale Vienei imperiale în pădurile de pe Frontul de Est, din sălile de operaţie improvizate în sate până pe câmpurile de luptă călcate de copitele cavaleriei.

"Pe fundalul disoluţiei Europei atât de bine cercetat şi atât de meticulos descris, Mason găseşte câteva suflete pierdute şi le ghidează spre o pace relativă." (New York Times)


Nordul Ungariei, februarie, 1915

Mai aveau cinci ore până la Debreţin, oraş unguresc situat mai la est, când trenul se opri în mijlocul câmpului.

Nu îl anunţă nimeni nimic, nu auzi nici măcar un fluierat. Dacă nu ar fi fost tabla acoperită cu zăpadă, nu ar fi ştiut că a ajuns. Repede, pentru ca nu cumva să plece trenul pe neaşteptate, îşi luă raniţa, haina şi sabia şi începu să-şi croiască drum printre bărbaţii de pe culoarul vagonului. Era singurul pasager care cobora aici. Mai încolo, câţiva hamali descărcară două lăzi, după care se urcară înapoi în tren, bătându-şi palmele ca să le scuture de zăpadă şi să le încălzească. Apoi, în zăngănit de lanţuri, vagoanele se puseră în mişcare, fluturându-i poalele mantalei şi aruncându-i zăpadă pe genunchi.

Husarul îl aştepta în interiorul haltei; îşi adusese şi caii acolo ca să-i scape de gerul năprasnic. Urechile lor atingeau tavanul scund, capetele le atârnau peste o bancă pe care stăteau trei ţărănci, cu picioarele pe deasupra duşumelei şi cu mâinile pe burţi, aidoma unor bărbaţi graşi, satisfăcuţi de masa copioasă pe care tocmai au terminat-o. Femeie, cal, femeie, cal, femeie. Fără să rostească niciun cuvânt, husarul se ridică în picioare. La Viena, Lucius văzuse defilând regimente de husari şi le admirase penele de la chipiuri şi eşarfele colorate; însă bărbatul acesta purta un palton gros, cenuşiu şi o căciulă din blană, veche şi peticită. Îi făcu un semn lui Lucius şi îi întinse frâul unuia dintre cai. După care îl conduse afară pe celălalt, care flutură din coadă pe sub nasul ţărăncilor atunci când trecu pe sub acvila bicefală, simbol al Imperiului Austro-Ungar, de deasupra uşii.

Lucius trase de frâu, dar calul lui - o iapă, observă el - nici nu se clinti. O mângâie pe gât cu dosul palmei - de la mâna ruptă -, continuând să tragă cu cealaltă.
- Haide! îi şopti el, mai întâi în germană, apoi în poloneză, în timp ce copitele din spate ale iepei se desprinseră din bălegarul îngheţat de pe jos.

Iar husarului de la uşă îi zise:
- Ai avut mult de aşteptat.

Atât a spus. Husarul îşi puse o mască din piele, cu orificii tăiate în dreptul ochilor şi nărilor şi se urcă în şa. Cu raniţa pe umeri şi străduindu-se să-şi acopere faţa cu eşarfa, Lucius încălecă şi el. Din haltă, cele trei ţărănci bătrâne îi urmăriră cu privirea până când husarul îşi întoarse calul şi închise uşa. N-o să vă mai vedeţi fiii, ar fi vrut Lucius să le spună. Sau nu o să-i mai vedeţi în viaţă. Aproape că nu mai exista bărbat apt de luptă care să nu încerce să ridice asediul rusesc asupra fortăreţei Przemyśl[i].

Tot fără să rostească vreun cuvânt, husarul porni la trap înspre nord. Îşi pusese puşca cu ţeavă lungă de-a curmezişul şeii, dar îşi ţinea sabia la centură. Lucius aruncă o privire în spate, către calea ferată, însă trenul plecase deja, iar ninsoarea acoperea din nou şinele.

Şi merse în urma husarului. Copitele iepei răsunau pe solul îngheţat. Cerul era cenuşiu. În zare se vedeau munţii acoperiţi de nori şi ceţuri. Pe acolo pe undeva era satul Lemnowice şi spitalul de campanie al Armatei a III-a, unde trebuia el să ajungă.
*
Avea douăzeci şi doi de ani, nu avea răbdare, nu-i plăceau şefii şi abia aştepta să termine instrucţia. Renunţase la trei ani din viaţă, ani pe care îi petrecuse singur, ca un pustnic, în biblioteci, unde studiase cărţi întregi de medicină cu o stricteţe monahală, până le subţiase într-atât de mult foile, că le făcuse străvezii. Văzuse diapozitive cu ravagiile făcute de tifos, scarlatină, lupus, ciumă. Memorase toate simptomele dependenţei de cocaină şi ale isteriei; ştia că respiraţia persoanelor otrăvite cu cianură miroase a alune şi mai ştia şi că puteai să auzi în gâtul pacientului murmurul unei valve aortice îngustate. În ţinută impecabilă, cu costum şi cravată, petrecuse zilnic multe ore privind de la înălţimea ameţitoare a galeriei pentru spectatori, de deasupra sălii de operaţii. Îşi lungea gâtul, şi-l răsucea ca să poată vedea printre grupurile de colegi neastâmpăraţi, peste capetele îngrijit pieptănate ale studenţilor din anii mari, peste profesorii stagiari, asistentele chirurgului, dincolo de câmpul chirurgical, drept în incizie. Până să înceapă războiul, se visa în fiecare noapte în sala de operaţii: vise lungi, provocatoare, în care extirpa nişte organe ireale - jumătate organ de om, iar cealaltă jumătate, organ de porc. (Pentru că făcea practică pe resturi primite de la măcelari.) Într-o noapte, în timpul unui vis cu o rezecţie de vezică biliară, a avut senzaţia extrem de clară că ţine în mână ficatul umed şi greu şi s-a trezit convins că ar putea să facă de unul singur respectiva operaţie.

Dacă dedicarea lui faţă de medicină era absolută, originile ei rămâneau o enigmă. Sigur, în copilărie se holbase uluit la cadavrele din ceară de la Muzeul de Anatomie şi Patologie; dar la fel de impresionaţi păruseră şi cei trei fraţi ai lui şi niciunul dintre ei nu se îndreptase mai târziu spre "arta lecuirii" a lui Hipocrat. În neamul lui nu exista niciun doctor, nici printre membrii familiei Krzelewski, din sudul Poloniei, şi cu atât mai puţin printre rudele mamei sale. Uneori, când îl mai încolţea câte o păuniţă la vreuna dintre seratele ei insuportabile, era nevoit să suporte un discurs condescendent despre cât de nobilă era vocaţia de doctor şi că, într-o zi, dragostea lui faţă de oameni îi va fi răsplătită cu vârf şi îndesat. Însă nu din dragoste faţă de oameni se apucase el să studieze medicina. Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce alesese această profesie, singurul răspuns la care se putea gândi era că studiul acesta necontenit îi aducea fericire. Nu era o persoană religioasă, însă doar religia îi oferea cuvintele cu care ar fi putut explica ce simte: revelaţie, epifanie, miracolul creaţiilor lui Dumnezeu, miracolul şubrezirii acestor creaţii.

Studiul în sine: acesta era răspunsul pe care îl dădea în momentele de maximă exaltare. Însă exista şi un alt motiv pentru care îşi îndreptase atenţia către medicină, motiv la care se va gândi mai târziu, în momentele de cumpănă. Avea doar doi colegi pe care îi putea considera prieteni: Feuermann, fiu de croitor, şi Kaminski, care purta ochelari fără dioptrii ca să pară mai bătrân şi care intrase la facultate cu bursă de la Surorile Milosteniei. Cu toate că nu discutau despre asta, Lucius ştia că aleseseră medicina pentru faptul că le garanta mobilitatea socială. Iar pentru Feuermann şi Kaminski, veniţi unul din mahalaua Leopoldstadt şi celălalt de la orfelinat, mişcarea aceasta nu putea fi decât una ascendentă. În schimb, tatăl lui Lucius provenea dintr-o veche familie poloneză, care pretindea că s-ar trage din Iafet, fiul lui Noe (da, chiar acel Noe, care a construit Arca în vremea Potopului); iar prin venele mamei sale curgea sângele albastru al lui Jan Sobieski, Marele Eliberator al Vienei şi Salvator al Civilizaţiei Occidentale, Rege al Poloniei, Mare Duce de Lituania, Rutenia, Prusia, Mazovia, Samogiţia, Smolensk, Kiev, Vlohinia etc., etc. Prin urmare, din punctul de vedere al lui Lucius, medicina nu-i aducea o avansare pe scara socială, ci, mai degrabă, îl arunca de pe ea.

Nu, fusese limpede încă de la bun început că nu avea ce să caute în această familie - al şaselea copil, nedorit şi neaşteptat, născut la ani buni după ce medicii îi spuseseră mamei sale că nu va mai putea rămâne însărcinată. Dacă nu ar fi semănat leit cu tatăl său - înalt, cu picioare mari, cu pielea ca de alabastru, cu o claie de păr blond ca de islandez şi sprâncene stufoase chiar şi în copilărie -, s-ar fi putut întreba dacă nu cumva era înfiat. Însă bujorii din obraji, care-i confereau tatălui său aspectul acela de cavaler care şi-a scos coiful la capătul unui turnir solicitant, la Lucius semănau mai mult cu nişte pete de ruşine. Urmărea comportamentul fraţilor şi surorilor lui la seratele mamei şi nu le putea înţelege absolut deloc dezinvoltura, graţia, puterea cu care îndurau freamătul din jur. Indiferent cât de mult încerca - îşi punea pietricele în buzunare ca să-şi amintească să surâdă, îşi scria liste cu "subiecte de conversaţie" - nu reuşea absolut deloc să fie spontan. Înainte de aceste petreceri, trecea prin salon şi alătura fiecărei opere de artă câte un subiect de discuţie: atunci când vedea portretul lui Sobieski trebuia să vorbească despre vacanţe, bustul lui Chopin însemna că trebuia să-l întrebe pe interlocutor ce mai face. Însă, oricât de mult se pregătea, rezultatul era acelaşi: un moment, o pauză - o singură secundă - o fracţiune de secundă - înainte să deschidă gura. Se mişca uşor printre rochiile bogate şi printre pantalonii de mareşal, călcaţi la dungă. Însă, de fiecare dată când se apropia de un grup de tineri de vârsta lui, aceştia amuţeau. Brusc.

Se tot întreba cum ar fi fost dacă ar fi crescut într-un alt timp sau loc - printre altfel de oameni, oameni mai tăcuţi. Oare atunci stinghereala lui ar mai fi fost observată? Însă în Viena, printre oameni care stăpâneau arta cuvântului, unde frivolitatea fusese adusă la rang de religie, ştia bine că bâlbâielile lui erau observate. Chiar numele lui era o bătaie de joc: Lucius, numele legendarilor împăraţi ai Romei, pe care i-l alesese tatăl său. Când a împlinit treisprezece ani, atât de îngrozit era de criticile mamei sale, atât de nesigur că ar avea ceva inteligent de spus, că această stare de anxietate începuse să se manifeste printr-un tremur al buzelor, în frământatul nervos al degetelor şi, apoi, în bâlbâiala de care nu mai putea să scape. La început fusese acuzat că se preface. Bâlbâiala apare la o vârstă foarte mică, i-a spus mama lui, nu la un băiat aşa de mare. Însă el nu se bâlbâia atunci când era singur şi nici atunci când vorbea despre revistele lui de ştiinţă sau despre cuibul de păsări din faţa ferestrei de la camera lui. Şi nu îl afecta nici când era la acvariul din grădina zoologică de lângă Palatul Schonbrunn, unde stătea ore în şir ca să se uite la Grottenolm - salamandre oarbe şi translucide, din sudul imperiului, cărora le puteai vedea sângele trecând prin vene. În cele din urmă, mama a acceptat că s-ar putea ca ceva să nu fie în regulă şi i-a angajat de la München un specialist faimos, autor al unei cărţi despre tulburările de vorbire şi inventator al unui dispozitiv metalic, pe care îl botezase Zungenapparat[ii] şi care separa mişcările labiale, palatale şi glotale ale limbii, în vederea obţinerii unor sunete curate.

Doctorul a sosit într-o dimineaţă caldă de vară, rozându-şi o pieliţă de la unghie. Apoi a început să fredoneze şi să-l consulte, palpându-i gâtul şi uitându-i-se în urechi. A făcut nişte măsurători, i-a examinat gingiile cu degete urât mirositoare. Mama lui Lucius s-a plictisit şi a ieşit din încăpere. Într-un final, faimosul doctor i-a pus aparatul şi i-a cerut să cânte "Drumeţul fericit".

Lucius a încercat. Clama îl ciupea de buze. Zimţii aparatului îl tăiau la limbă. Scuipa sânge.
- Mai tare! i-a strigat doctorul. Funcţionează!

Când mama s-a întors, şi-a găsit fiul făcând spume roşii la gură şi lătrând ca un câine. Lucius s-a uitat când la unul, când la celălalt - Mamă - Doctor - Mamă - Doctor -, iar mama lui părea că se face tot mai mare şi tot mai roşie; iar doctorul, tot mai mic şi mai palid. Habar n-ai în ce necaz ai intrat, i-a spus băiatul în gând. Şi a început să chicotească - treabă destul de dificilă, dacă ai un Zungenapparat montat în gură. Doctorul şi-a strâns urgent uneltele şi a fugit din casa lor.

Al doilea doctor a încercat să-l hipnotizeze, nu a reuşit şi i-a prescris ulei de hering cu care să-şi lubrifieze mucoasa bucală. Al treilea i-a strâns testiculele în mână şi a declarat că sunt dezvoltate corespunzător pentru vârsta lui. Dar, atunci când i-a arătat ilustraţiile cu trupuri de femei în diverse poziţii din revista Adevăratele secrete ale călugăriţelor şi nu a observat nicio reacţie, şi-a scos carneţelul şi a notat în el "insuficienţă glandulară". După care a şoptit ceva la urechea mamei.

O săptămână mai târziu ea i-a cerut tatălui să-l ducă la un anumit stabiliment, specializat în dezvirginări şi cu certificat medical care să indice lipsa bolilor venerice. Lucius a fost închis într-un apartament somptuous, mobilat în stil Ludwig al II-lea, cu o fată din zona rurală a Croaţiei, costumată ca o cântăreaţă de operă bufă. Deoarece era din sud, Lucius a întrebat-o dacă a auzit de Grottenolm. Fata i-a răspuns că da; şi o rază de lumină i-a licărit în privirea speriată. Odată tatăl ei prinsese mai multe salamandre din acestea ca să le vândă acvariilor din imperiu. Lucius şi fata s-au minunat de coincidenţa din vieţile lor şi el i-a mărturisit că, fix în săptămâna aceea, preferata lui de la grădina zoologică depusese ouă, din care, foarte curând, aveau să iasă mormoloci.

După ce a ieşit din apartament, tatăl lui l-a întrebat:
- Ai făcut-o?

Şi Lucius i-a răspuns:
- Da, tată.

Iar tatăl a spus:
- Nu te cred. Ce anume ai făcut?

Şi Lucius a zis:
- Am făcut ce trebuia să fac.

Şi tatăl:
- Adică ce?

Şi Lucius:
- Ce am învăţat.

Şi tatăl:
- Şi ce anume ai învăţat, băiete?

Şi Lucius, amintindu-şi ce citise într-un roman de-al surorii lui, a răspuns:
- Să fiu pătimaş.
- Bravo, fiule! a zis tatăl lui.

Îndura în tăcere seratele părinţilor, până i se permitea să plece din salon. Ar fi preferat să nu apară deloc pe acolo, dar mama zicea că oaspeţii ar fi asemuit-o cu Walentyna Rozorovska, doamna aceea care-şi ascunsese într-o ladă fiica infirmă. Aşa că Lucius era nevoit să meargă în urma ei când îşi saluta invitaţii. Mama era extrem de mândră de talia ei subţire şi, uneori, Lucius îşi spunea că îl ţine pe lângă ea pentru că nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât să le audă pe celelalte doamne spunând:
- Vai, Agnieszka, după şase copii - o siluetă atât de suplă! Cum reuşeşti?

Cu corsetul! voia să strige Lucius. Asemenea conversaţii îl oripilau de-a dreptul. I se păreau vulgare comentariile despre naşterea lui, având sentimentul că acele femei laudă organele genitale ale mamei sale. Şi se simţea uşurat atunci când ea ocolea subiectul şi începea să vorbească despre muzică şi arhitectură, interesându-se în mod deosebit de viaţa soţiilor de industriaşi, întrebându-le pe unde mai călătoriseră bărbaţii lor. Abia după ce a mai crescut, Lucius a înţeles câtă strategie şi, în fond, câtă cruzime se ascundea în aceste întrebări.

Regele este mereu la vânătoare, iar regina este mereu însărcinată - aceasta era gluma făcută pe seama familiei lui, parafrazând vorbele lui Goethe, din Faust. În multe privinţe, regina asta le face pe amândouă, îşi spunea el. Tatăl său, maior într-un batalion de lăncieri, bărbat cu o pasiune nestăvilită pentru dulciuri, fusese împuşcat în şold de italieni în Bătălia de la Custoza[iii] şi apoi intenţionase să-şi petreacă restul vieţii lenevind în garnizoana lui din Cracovia, unde să bea şliboviţă şi să exerseze arta de a proiecta umbre pe pereţi cu mâinile ca să-şi distreze copiii. În primii zece ani de căsnicie şi temându-se ca nu cumva să-i fie tulburată această perioadă fericită, eroul de război a reuşit să ascundă de mama lui Lucius existenţa zăcămintelor neexploatate ale familiei. Fier? Acolo? Doar căcăreze de lilieci. Cupru? Of, scumpa mea, ăsta nu-i decât un zvon fals. Cum, ţi-au spus că ar fi zinc?

Îşi cunoştea mult prea bine soţia. Pentru că nici nu a apucat ea să pună bine mâna pe bilanţul contabil, că un bubuit teribil s-a auzit în sudul Poloniei. În doar trei ani, minele Krzelewski au trecut de la aprovizionarea armatei cu nasturi pentru tunici şi alamă pentru trompete la furnizarea de oţel şi fier pentru noua cale ferată spre Zakopane. Curând, mama a vrut să se mute la Viena ca să îşi poată extinde influenţa şi în inima imperiului. În fond, era perfect normal, obişnuia ea să spună. Viena îi era datoare familiei ei de când Sobieski eliberase Austria de sub jugul turcilor.

Bineînţeles că spunea asta numai în privat. În public, nu ezita câtuşi de puţin să-şi etaleze podoabele imperiale. Poliţele de deasupra căminelor au fost curând împodobite cu obiecte ceramice decorative, create special pentru jubileele lui Franz Josef. L-a plătit pe Klimt să-i facă mai multe portrete - mai întâi, cu Lucius alături, apoi, pentru că o fermecaseră modelele aurite din portretul lui Adele Bloch-Bauer, a cerut să fie şters chipul lui Lucius. Ogarii lor irlandezi - botezaţi Puszek I (1873-1881), Puszek II (1880-1887), Puszek III (1886-1896), Puszek IV (1895-1902) etc. - erau descendenţi direcţi chiar ai câinelui care se numea "Umbra", preferatul împărătesei Sissi.

Cu excepţia celui mai mare, toţi copiii ei se născuseră la Viena - Władisław, Kazimierz şi Bolesław, Sylwia şi Regelinda - toate nume de sfinţi polonezi. Când Lucius a trecut de zece ani, toţi au plecat de acasă. Avea să afle mai târziu că au existat nişte conflicte între ei, conflicte mari; însă, în copilărie, legătura dintre ei i se părea indestructibilă. Fraţii beau, surorile cântau la pian. Fraţii, care plecau în zori la vânătoare, cu tatăl lor, pe moşiile din Polonia şi Ungaria, beau foarte mult.

Prin urmare, nu a fost deloc surprins de reacţia părinţilor când i-a anunţat prima dată că intenţionează să studieze medicina. Mama lui i-a spus atunci că medicina era doar pentru arivişti.

El i-a răspuns că mulţi fii de nobili deveniseră doctori. Însă ştia care va fi răspunsul încă dinainte ca ea să-l rostească cu buzele ei subţiri şi tensionate.
- Da, dar tu nu ai să ajungi la fel ca ei.

În cele din urmă, ea a cedat. Îi cunoştea limitele băiatului mai bine decât oricine altcineva. Aşa că Lucius a intrat la facultatea de medicină, s-a simţit foarte singur la început şi nu a fost invitat să facă parte din diversele asociaţii de studenţi germani. După care i-a descoperit pe Feuermann şi Kaminski, la fel de excluşi şi izolaţi ca el, care încercau să-şi mascheze cât mai bine ruşinea în faţa hohotelor de râs ale celorlalţi studenţi.

Încă din prima zi, Lucius s-a pus pe învăţat. Spre deosebire de cei doi prieteni, care făcuseră Realschule[iv], cu accent pe disciplinele reale, el fusese şcolit doar de guvernanta cu o pasiune deosebită pentru greacă şi latină. Amicilor lui le-a spus că studiile sale de zoologie şi botanică s-au oprit la Plinius. Când ei râdeau, el se mira, pentru că nu glumise câtuşi de puţin. Apoi se prefăcea că nu auzise în viaţa lui de Darwin şi spunea adesea: "Treaba asta cu gravitaţia chiar că e o aiureală." Însă îi plăceau cursurile de terapeutică; îl vrăjeau clasificările lui Linnaeus, îl fermecau tuburile Crookes, alchimia secundară care bolborosea în gradaţiile paharelor Erlenmeyer.

Chiar dacă iubea medicina - da, acesta era cuvântul care descria cel mai bine ameţeala care îl cuprindea când se gândea la ea, gelozia faţă de ceilalţi pretendenţi, ambiţia lui de a-i descoperi cele mai ascunse secrete -, chiar dacă iubea medicina, în niciun caz nu se aşteptase ca Ea să-i împărtăşească sentimentele. La început a observat doar atât: nu se bâlbâia atunci când vorbea despre Ea. Până la finalul celui de-al doilea an, nu a avut de susţinut niciun examen; iar apoi, într-o zi rece de decembrie din al treilea semestru, a primit primul indiciu că ar fi înzestrat - după cum scria în evaluarea acelui an - cu "o capacitate neobişnuită de a sesiza ce se află dincolo de aparenţe".

---