Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Domeniul Flambards


K.M. Peyton, traducere de Mihaela Adina Eros

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
K.M. Peyton
Domeniul Flambards
Editura Meteor Publishing, 2019

traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros



***
Intro

1908. Christina, o fată de doisprezece ani, e trimisă să locuiască cu unchiul ei la marea lui moşie de la ţară, Flambards. Dar ceea ce cândva fusese un loc al bogăţiei şi al eleganţei, mişunând de majordomi, servitori, lachei şi grăjdari, acum este în stare de deteriorare avansată. Unchiul ei este aspru şi dominator, iar vărul ei, Mark este egoist. Numai recent descoperită sa pasiune pentru călărie şi prietenia cu vărul său Will ii oferă o evadare din tensiunile căminului scindat.
Dar pe măsură ce lumea se schimbă în jurul lor, Christina trebuie să facă nişte alegeri care vor afecta nu numai viitorul ei, dar şi supravieţuirea domeniului Flambards şi a tot ceea ce simbolizează el.

Fragment

Capitolul unu. Un accident de vânătoare

Vulpoiul alerga cu uşurinţă. A urcat dealul prin iarba scurtă şi umedă, s-a aruncat într-un canal şi a urcat pe firul râului. Canalul era adânc, năpădit de păducel şi acoperit de ulmi uriaşi ale căror ultime frunze galbene străluceau sfidând cerul: un cer umed de noiembrie, apăsător deasupra dealului şi a văii de dedesubt, potopite de apă.

Un bărbat care punea gard viu a văzut vulpoiul ieşind în câmp liber la o sută de metri mai încolo şi străbătând în viteză păşunea învecinată. Pentru o clipă i s-a zărit umbra pe culmea dealului, un vulpoi mare, care nu se lăsa uşor prins. Omul ce punea gard viu a adulmecat şi şi-a aşezat cosorul pe pământ. În geaca lui de piele şi pantalonii plini de noroi, era invizibil la umbra gardului viu. Avea să stea la pândă şi să tacă mâlc. N-o să primească niciun ajutor de la mine, se gândea el. Sau tot atât cât primesc eu de la ei, ceea ce e acelaşi lucru. Să vezi tot şi să nu spui nimic. Gândul i-a oferit o satisfacţie grozavă, să rupă monotonia împrejmuirii cu gard viu din zori până-n noapte. Ogarii nu au întârziat să apară. S-au năpustit prin gardul viu pe păşunea joasă şi au urcat dealul în haită, făcând o zarvă care i-a strâns stomacul ghem gândindu-se la ce va urma. Nici măcar hăitaşul nu era cu ei, iar câmpul se întindea pe 800 de metri de păşune mai jos. Haita de ogari s-a rostogolit şi s-a agăţat de păducel, răspândindu-se pentru o clipă, unii gonind până hăt, departe pe câmp, alţii împrăştiindu-se printre rădăcinile de păducel. Rotindu-se ca un vârtej, schelălăind, valul omogen s-a zăticnit, precum apa care se dispersează printre stânci; apoi o limbă întărâtată de jos, din şanţ, i-a readunat la un loc. Novicii sprinteni rătăciţi s-au întors spre a-i urma, aruncându-se surescitaţi înapoi în şanţul plin de noroi: un pleoscăit, un trosnet de crengi, o avalanşă de frunze moarte, precum nişte bănuţi de aur, şi ogarii duşi au fost, năpustindu-se în câmp deschis cu mirosul proaspăt în nări.

În timp ce hărmălaia lor se stingea, bărbatul care punea gard viu era conştient de acalmie, auzindu-i îndepărtându-se şi aşteptând ceea ce ştia că avea să urmeze. S-a ghemuit în spate, hainele lui cafenii contopindu-se cu nuanţele castanii ale trunchiurilor de ulm. Aerul duhnea a frunze moarte, mirosul specific al vulpii. Omul mai văzuse asta înainte şi ştia cum propriul său simţ practic fusese ignorat. Deja zgomotul surd al copitelor îi răsuna în tălpile ghetelor. S-a proptit, ţinând cosorul strâns în mâini, şi a urmărit punctele roşiatice, iţite dintre copacii de dedesubt. Se opri brusc, rotindu-se: putea vedea urmele de copite de fier întipărite în iarba umedă şi apoi un tropăit răsună pe coasta dealului de parcă şi-ar fi auzit inima bătând puternic şi pieptul unui cal murg se ivi în raza sa vizuală, cu respiraţia sacadată, hăitaşul îndemnându-l mai departe cu glas puternic după ce zărise ogarii pe pantă în zare. Bărbatul se uita de jur împrejur pentru a vedea pe unde să o ia. În capătul celălalt se afla o poartă, dar pierdea teren preţios ca să treacă dincolo de ea; bărbatul care punea gard viu ştia că hăitaşul avea să sară şi exista o singură posibilitate: o mică deschizătură în păducel şi canalul adânc şi urât de dedesubt, apoi urcuşul pe deal.

Hăitaşul a trecut dincolo, ţinându-şi braţul în sus în timp ce crengile goale îl împungeau. Grupul de gonaci din spate, ce urca dealul în goană nebună, s-a oprit brusc, scindându-se, unii trecând pe poartă, alţii prin deschizătură şi înjurând orice li se ivea în cale. Pământul se cutremură de galopul cailor în spume, asudaţi, cu clăbuci la zăbale, cu ochii turbaţi de surescitare.

Doar cei îndrăzneţi au trecut prin deschizătură: s-au auzit îndemnuri puternice, au existat unele ezitări şi un cal s-a poticnit într-un val uriaş de noroi din pricina călăreţului său, care şi-a pierdut brusc curajul. Calul din spate era furios şi călăreţul lui a înjurat. Era doar un flăcăiandru, dar înjurătura şi furia din ochii lui erau cele ale unui bărbat în toată legea. I-a dat calului său ce se opintea o lovitură cu cravaşa şi s-a năpustit pieziş spre deschizătură, când orice om zdravăn s-ar fi dat îndărăt pentru a sări din nou. Calul a făcut o săritură disperată în aer şi călăreţul lui s-a răsucit strigând în spate:
- Haide, Will! E în regulă!

Erau doar trei cai în urmă, majoritatea optând pentru poartă, şi calul din faţă era unul sur, al cărui călăreţ era tot un băiat, chiar mai tânăr decât cel din faţă. Calul sur, cu nările însângerate şi ochii sălbăticiţi de surescitare, a galopat spre deschizătură şi spre coada vecinului său de grajd, iar băiatul de deasupra nu a avut puterea să-i schimbe direcţia. Că asta voia, era evident. Spre deosebire de băiatul din faţă, chipul lui era crispat de frică. Transpiraţia şi noroiul îi dădeau o paloare verzuie. Ochii lui întunecoşi, văzând încâlceala gardului viu, luceau de spaimă. S-a repezit înainte, cu degetele încleştate în coama calului, cu hăţurile fluturând, însă calul a sărit mai sus decât se aşteptase băiatul. Şezutul şi strânsoarea picioarelor lui firave nu au fost de ajuns pentru a ţine în frâu cutezanţa armăsarului mare, temperamental; crengile i-au biciuit faţa băiatului, iar el a căzut pe spate şi într-o rână printre crengile trosnind şi apoi s-a prăvălit greoi în fundul şanţului. Calul sur nici n-a simţit că-şi pierduse călăreţul, a aterizat într-o ploaie de noroi şi şi-a continuat galopul.
- Ai grijă, tinere Will!

Bărbatul din spate şi-a frânat calul şi l-a tras de la marginea şanţului printr-o opintire violentă. Celălalt călăreţ s-a tras şi el înjurând şi omul cafeniu ce punea gard viu a ieşit de sub adăpostul ulmilor şi s-a dus primul în şanţ lângă băiat, pe când ceilalţi bărbaţi erau în continuare împiedicaţi de caii lor ce se zbăteau.
- E rănit grav?

Bărbaţii sperau să-şi poată continua drumul, dar omul care punea gard viu le-a spus:
- Da, domnule. E foarte grav rănit.
- Ah, fir-ar să fie de puşti! a murmurat încet unul dintre bărbaţi. Apoi, resemnat: o să mă duc călare până la primărie, Tom. Spune-le tu ce s-a întâmplat. O să stai cu el, nu?
- Da, o să stau. Câţiva rămaşi în urmă au venit în goană să vadă ce era în neregulă şi cu ajutorul lor l-au tras pe băiat afară din şanţ, pe iarbă. Nu era conştient, dar ţipa când era mişcat, şi oamenii au clătinat din cap.
- Asta e de rău, nu?
- Cine e?
- Tânărul Russell, de pe domeniul Flambards.
- Oh, da, tânărul William. Doamne, ce-o să zică bătrânul despre asta?
- Şi-ar face mai multe griji dacă ar fi Mark.
- Asta a fost vina lui Mark, aş zice eu, remarcă bărbatul care văzuse căzătura. Will îşi urma fratele. Mark a trecut pe acolo ca un apucat ce e şi i-a strigat lui Will să-l urmeze. Nu s-a gândit deloc să-i spună de poartă. O fărâmă de om ca Will să încerce aşa un loc ca acela!
- Cred că nu s-a putut opri. Are tot atâta forţă cât o fată.

Nu este ca tânărul Mark.
- Mark ăla! E bucăţică ruptă din ta-su. Bătrânul Russell în carne şi oase.
- Nu i-a trecut deloc prin cap să se întoarcă...

Cineva s-a dus călare să aducă o bucată de gard de la oi şi ceilalţi stăteau de jur împrejur plini de solicitudine, făcând ce era mai bine - după părerea lor - pentru băiat: l-au întins pe iarbă, i-au îndreptat membrele zdrobite şi i-au desfăcut legăturile. Era un băiat firav, cu trăsături fine, mic pentru cei 13 ani ai săi. Avea palmele jupuite, iar degetele lui lungi erau încă încleştate, parcă pentru a-l stăpâni pe surul masiv. Caii stăteau scoţând aburi, smulgându-şi zăbalele, dând roată locului agitaţi, în scârţâitul şeilor de piele şi loviturile de copite. Ogarii se duseseră de mult şi corbii se întorceau înapoi la ulmi, rotindu-se şi croncănind.

A fost adusă bucata de gard. William Russell a fost întins pe ea şi patru dintre vânători l-au transportat clătinându-se în josul dealului. Doi dintre ei îşi mânau caii, iar omul care punea gard viu îi urma împreună cu ceilalţi doi, căzut pe gânduri. Asta o să facă 16 pence, cu siguranţă, cu puţin noroc, chiar un şiling. Bravo, tinere Will, ţi-ai ales bine locul.

Capitolul trei. O plimbare cu Mark

Incidentul cu cartea domnului Dermot o apăsa pe Christina. Când s-a dus la culcare în noaptea aceea l-a auzit pentru prima oară pe William plângând. A văzut uşa deschisă şi o lampă de noapte aprinsă, dar n-a intrat la el. Nu era în stare să mai dea ochii cu el iar, ştiind că toată situaţia aceea îngrozitoare era din vina ei. Stătea întinsă în patul ei şi luna de iarnă strălucea rece pe tapetul marmorat şi albea grădina în neorânduială de dedesubt. De dimineaţă, iarba înaltă era ca o reţea traforată argintie şi o ceaţă rece învăluia câmpurile unde urma să călărească ea împreună cu Mark. Se temea să călărească alături de el. S-a gândit la mătuşa Grace şi la viaţa ordonată pe care o ducea, cu croitoria şi lecţiile la domnişoara Peasgood şi la ceaiul în faţa focului, cu storurile trase, fără ca nimeni să zbiere, să se certe şi să fie violent.
"Aici toţi sunt nebuni în felul lor", s-a gândit ea. Mark, care putea fi aşa de amabil uneori, şi totuşi era aşa de necioplit, era doar cu doi ani mai mare ca ea, însă părea cu zece ani mai mult. "El se potriveşte locului", a cugetat ea. "Dar William... William n-avea să se potrivească niciodată. William e condamnat să lupte", s-a gândit ea. Era de părere că urma să piardă: era aşa de delicat. Nu mai plângea, dar din camera lui se auzi un zgomot de bocăneală, apoi de târşâială. "Ce face oare?" se întrebă ea, ciulindu-şi urechile. Tăcere. William avea 13 ani, dar era un copil în comparaţie cu Mark. "Şi eu ce sunt?" s-a întrebat Christina, văzându-se pe sine ca pe cineva care se deprinsese să se acomodeze locului, indiferent unde era pusă, fără să se plângă, obligată să se adapteze. Făcuse întotdeauna ce i se spusese, fiind ameninţată de mai multe ori (dar niciodată de buna mătuşă Grace) că, dacă devenea o bătaie de cap, urma să fie trimisă la orfelinat. Oare avea să rămână la Flambards şi să se mărite cu Mark? Mătuşa Grace aşa scrisese, dar nu spusese nimic despre întoarcerea ei.

Christina stătea uitându-se la lună şi gândindu-se la anii lungi care o aşteptau în atmosfera tensionată de la Flambards. "E mai bine decât la orfelinat", s-a gândit ea. Iar Mark urma să fie un soţ foarte chipeş. Şi apoi, brusc, şi-a adus aminte de Dick, de dragul şi bunul Dick, care era întotdeauna drăguţ cu ea. Ce păcat că nu se putea mărita cu el. A adormit şi n-a mai auzit bocănitul şi târşâitul care au continuat în camera lui William şi nici plânsul amar, înăbuşit.

La două zile după aceea Mark a scos-o la plimbare. Ea călărea pe Sweetbriar, iar el pe Treasure, preferatul lui, care era agitat şi asudat. Dick a adus caii afară şi a ţinut-o pe Sweetbriar în timp ce Christina s-a urcat în şa. I-a ţinut scăriţa, a mângâiat iapa pe gât şi a spus încet:
- Plimbare plăcută, domnişoară.

Christina ar fi vrut să-i spună că prefera să meargă cu el, dar s-a gândit că ar fi fost deplasat. Dick s-a dus la Mark, să-i strângă chingile lui Treasure, şi calul a stat locului după el, mişcându-şi urechile lungi şi nervoase. Mark s-a uitat în jos la Dick din şa şi l-a apostrofat:
- Nu sta toată ziua.

Purta o jachetă şi o şapcă neagră şi era foarte relaxat, cu hăţurile într-o mână. Christina era speriată şi a încercat să stea cât mai degajată şi să pară sigură pe ea.
- Haide, a spus Mark.

Sweetbriar s-a pus în mişcare, îmboldit de Christina, şi Treasure a trecut în pas săltat pe lângă ea, zornăindu-şi zăbalele şi având ochii conturaţi cu alb. Mark s-a întors în şa şi a râs.
- Ce mai cal! Nici n-ai crede că a galopat şaisprezece kilometric ieri, nu-i aşa? Cred că tata are dreptate când spune că o să ajungă câştigător la curse într-un an sau doi.

Christina a îndemnat-o pe Sweetbriar la trap pentru a tine pasul, iar Mark o urmărea cu ochi critic.
- Stai drept, cu mâinile relaxate. Aşa e mai bine.

În mod inexplicabil, Christina era iritată, deşi nu o deranjase niciodată instructajul lui Dick. S-a uitat supărată printer urechile iepei şi se întreba de ce Mark îl lăsase pe Treasure să meargă în pas alergător într-o parte, în loc să-l facă să meargă normal sau să o ia la trap ca lumea. Ea învăţase de la Dick că ăsta era un obicei prost la un cal, dar Mark, care îşi îngăduia el însuşi să aibă năravuri, a criticat-o. Christina s-a înfuriat, ţinându-şi buzele strânse.
- Nu e rău, a spus Mark. Să te vedem la galop.

Treasure se avânta să sară, smucindu-şi zăbala, sudoarea potopindu-i gâtul. Christina a fost nevoită să admită că Mark îl strunea frumos, cu adevărată forţă şi totuşi cu graţie, stăpân absolut al calului nărăvaş. Ea a lăsat-o să meargă în voie pe draga ei Sweetbriar, în care avea întotdeauna încredere că îi purta de grijă, şi iapa a mers lejer, relaxată în zăbale, ignorându-l pe tânărul încăpăţânat ce gonea în legea lui pe lângă ea, luptându-se să fie în frunte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer