Fracturi

Mihail Victus (n. 1986), a obținut numeroase premii literare pentru proză, dintre care: Marin Preda (2018), Ioan Slavici (2017), Radu Rosetti (2015). Începând cu 2006, a publicat proză în diverse reviste: Tribuna (2017), Iocan (2016), Ateneu (2015), Actualitatea literară (2011) etc. Romanul Fracturi este o poveste despre trezirea conștiinței. Acțiunea are loc în Bucureștiul zilelor noastre, iar atmosfera și personajele evocă universul interior al tinerei generații, al celor care nu poartă povara trecutului comunist. Este deci o carte cu un suflu nou, zugrăvind o lume într-adevăr modernă, occidentală, străbătută de emoții, acțiune și frământări specifice bestsellerurilor americane.

"Un presupus atentat cu mașină. Un manipulator media, lipsit de scrupule. Sentimentul de vinovăție. Lupta disperată de-a nu pierde controlul. Acesta este un roman fascinant despre trezirea conștiinței."

"O poveste ingenioasă despre felul cum minciuna subminează realul." (Diana Alzner)
"Un roman psihologic captivant despre manipulare." (Delicatese Literare)
"Fracturi este încă o dovadă că oamenii nu sunt făcuți din beton, ci din pământ: sunt fragili, maleabili, dar și capabili să facă mult mai multe decât ar părea și, atunci când situația o impune, să capete forța de a depăși, așa cum spune autorul în roman, acel rău sădit încă de la naștere în ei." (Raluca Nicula)

Vă invităm să întâlniți o carte cu totul diferită și un scriitor atipic.


Stăteam întins pe pat, în camera de la etajul întâi al hotelului, gândindu-mă la lucruri de genul ăsta, când am auzit pe cineva bătând în ușă. Era femeia de serviciu - o puștoaică pistruiată, cu trăsături de băiat, care-mi amintea de o fată de care mă îndrăgostisem în copilărie. "Întreabă o doamnă de dumneavoastră. A vrut să vină în cameră, dar i-am spus că trebuie să vă cer permisiunea." Am confirmat că procedase foarte corect și i-am mulțumit, cu ajutorul unei bancnote, pentru efort. "O pot înștiința pe doamnă că poate să urce?" Singura persoană care știa că mă aflu în momentul ăla în Brașov era Lorena. Cunoștea și adresa hotelului. I-am confirmat pistruiatei. Voiam să evit o scenă în public.

Eram atât de convins că Lorena urma să intre în cameră (și mă străduiam să-mi stăpânesc enervarea), încât apariția ta a devenit mai mult decât surprinzătoare. Orice alte variante mi-ar fi trecut prin minte, nu m-ar fi pregătit oricum pentru șocul de care-am avut parte. Poate că te-a amuzat perplexitatea mea. Nu știu cât ai rămas în fața ușii, privindu-mă și așteptând o reacție. Cred că, sesizând efectul pe care mi l-ai transmis, ai simțit o oarecare satisfacție. Ai mizat desigur pe faptul că aveai să mă iei pe nepregătite, și pot să confirm că ți-a reușit. Intraseși pe terenul de luptă și mă prinseseși cu mâna în chiloți, în loc să te fi luat imediat în bătaia armei. "Scuze, așteptam pe altcineva", am spus într-un târziu. Ai trecut pe lângă mine, cu zâmbetul ăla ironic pe care-aș fi vrut să ți-l șterg chiar atunci de pe figură. Te-ai așezat în fotoliul de lângă fereastră, ți-ai scos pachetul cu țigări și bricheta. "Se poate?" N-ai așteptat să-ți confirm. Primele rotocoale de fum se spărgeau deja de tavan când m-am grăbit să deschid fereastra. "Nu sunt fumător, dar nu mă deranjează", m-am simțit dator cu o replică. Pentru a câștiga puțin timp, am scos o apă minerală din frigider și am turnat-o în pahare. Aș fi vrut să existe încă un fotoliu în care să mă instalez și de unde să nu mă simt pus într-o poziție inferioară, sau măcar o canapea.

Am luat loc pe marginea patului. Avea salteaua moale, instalată la o înălțime deranjant de mică. Orice postură aș fi adoptat, nu mă punea într-o situație mai bună. Mi-am pus un picior peste celălalt și m-am lăsat pe spate, luând o atitudine cât mai degajată. Îți acordam avantajul ăla, al dominării fizice, dar nimic altceva. Pentru-a continua seria de surprize, primele tale cuvinte m-au lovit în punctul cel mai vulnerabil: "Până la urmă, care-a fost relația ta cu Damian?" N-am mai interpretat ca o provocare faptul că trebuia să o iau de la capăt cu explicațiile. Ultimele zile mă epuizaseră. "V-am spus, și ție și Caterinei, suntem vechi prieteni", am făcut încă o încercare, insuficient de convingătoare. "Asta mi-a fost greu să o cred de prima dată, mi-ai dat replica, iar acum m-am convins că e cu adevărat o minciună. Ce urmărești?"

Între timp, strânsesem mai multe informații despre trecutul fratelui tău. Dețineam detalii cu ajutorul cărora mi-aș fi putut susține povestea. În plus, nu aveai destule argumente care să o demonteze. Altfel, le-ai fi folosit cu prima ocazie. Dacă lăsam totuși încă o parte din adevăr să iasă la suprafață? Varianta de-a o lua de la capăt cu explicațiile mi s-a părut un efort fără rost. Indiferent dacă te-aș fi convins să-mi accepți fabulațiile, știam că ai fi făcut-o doar fiindcă n-ai fi avut de ales. Am înțeles că nu-ți puteam câștiga încrederea.

M-am întrebat dacă merita să-ți închid gura, măcar pentru o perioadă, și am întrevăzut efortul pe care trebuia să-l depun în sensul ăsta. Orgoliul nu voia să-mi permită să mă las înfrânt. Nu definitiv.
- Ce motive aș avea să mă prefac?
- Asta vreau să aflu și eu. Ce motiv ar avea cineva să se prefacă a fi prietenul fratelui meu, să se infiltreze în familia lui?
- Prea seamănă cu o poveste cu spioni. Și mie mi-ar da de bănuit, dacă aș fi în locul tău.
- Te rog să eviți ironiile. Nu e locul și nici momentul pentru așa ceva. Spune-mi adevărul. Ce încerci să faci? Are vreo legătură cu Caterina?
- Insinuezi că am înscenat prietenia cu Damian, doar ca să ajung la ea?
- De fiecare dată când am vrut să discut cu ea despre tine, s-a supărat și a refuzat să vorbească. Cred că ascundeți ceva, amândoi. Vă cunoașteți dinainte de accident?
- Dacă te gândești cu seriozitate, ipoteza e cât se poate de absurdă. În cazul în care-am fi fost amanți, așa cum sugerezi, ce rost mai avea să ne prefacem în felul ăsta?
- Oamenii își găsesc mereu motive stupide și inexplicabile. Nu zic, oricum, că ar fi vorba despre așa ceva. Aștept să-mi explici tu.

M-am forțat să mă opresc din a-ți da replici care să-mi ajute să mă eschivez în continuare. Măcar o parte din adevăr, mi-am repetat. Trăgeai cu putere din țigară, probabil ca să-ți păstrezi calmul. Îți reușea. Trupul nu-ți trăda în niciun fel nervozitatea. Mi-am reumplut paharul cu apă minerală. "Ai avut dreptate să nu mă crezi." Nici măcar cu afirmația aia, venită atât de direct, nu ți-am stricat echilibrul. Buzele ți s-au deschis atât cât să primească țigara și să se strângă în jurul ei. Ai ținut fumul în plămâni, apoi l-ai eliberat încet și continuu prin colțul stâng al gurii. Mă somai să vorbesc în continuare.
- Nu am fost prieten cu Damian. Nici măcar n-am trecut prin Franța în perioada cât a stat el acolo.

Făceam practică în Statele Unite.
- Ce scop ai avut să pretinzi că i-ai fi fost prieten?
- Partea cu întâlnirea, din ziua atentatului, nu am inventat-o. Până atunci, nu mai auzisem de Damian.

M-a sunat și mi-a transmis că voia să discutăm niște afaceri despre care nu putea vorbi la telefon.
- Ce motive ar fi avut să discute afaceri cu tine?
- Nu știu. Poate că intenționa să-și deschidă un birou propriu de avocatură și-l interesa să-l ajut cu promovarea.
- Mi-ar fi cerut sfatul înainte de-a face și cel mai mic pas în direcția asta. Ne-am sfătuit mereu când a trebuit să luăm vreo decizie importantă.
- Sau poate că lucra la un caz care-l lega de vreunul din proiectele mele. Sau poate că îl ajuta o expertiză venită din partea cuiva din domeniul meu de activitate. Nu pot decât să speculez. N-am apucat să vorbim mai mult și s-a ferit să dezvolte subiectul când m-a sunat.
- Presupun că ești un om foarte ocupat. Accepți invitațiile tuturor care-ți solicită întâlniri de afaceri, mai ales dacă nu știi niciun detaliu?
- Sunt totodată și un om foarte curios. Oportunitățile cele mai bune apar de unde nici nu te aștepți.
- Asta tot nu explică de ce ai inventat prietenia cu fratele meu.
- Nu a fost ceva premeditat.
- Hm.
- Cel puțin nu prima dată, atunci, la spital. În momentul ăla aveam nevoie doar de o scuză, de un motiv pentru vizita mea acolo.
- Dar nu te-ai oprit la atât. Ai venit pe urmă la cină, în casa unui om pe care nu-l cunoșteai deloc, și i-ai discreditat imaginea cu niște povești inventate.
- N-au fost chiar invenții. Am folosit detalii reale, din trecutul lui Damian. Mă documentasem.
- Cu ce drept ai făcut-o?
- S-a creat o legătură între mine și Damian. Nu știu cum altfel să explic mai bine. Probabil că atentatul a fost cauza. Am fost și eu acolo când s-a întâmplat. Mă duceam spre restaurantul unde trebuia să ne întâlnim. Cred că și el mergea în aceeași direcție. Când am auzit-o pe Caterina vorbind despre presupusa aventură a lui Damian cu o femeie, m-am simțit cumva dator să-i iau apărarea. Știam, cel puțin, că motivul pentru care se afla atunci în centrul orașului n-avea nicio legătură cu o femeie.
- E absurd.
- Sunt conștient că așa pare.
- Nu cred că intențiile tale bune, dacă au fost așa, îți scuză minciunile.
- Încerc să îți explic faptele, nu să îmi găsesc scuze.
- Ai făcut-o din plictiseală?
- Am un stil de viață activ, nu apuc să mă plictisesc.
- Ce alt motiv ai avut, în afară de legătura aia pe care-o insinuezi și mi-e greu să o cred?
- Dar tocmai de la ea a pornit totul. Am vrut să-l cunosc pe fratele tău, să îi cunosc familia, am vrut să mă lăsați să-l ajut.
- Mințind și făcând mai mult rău? Puteai spune adevărul, că nu-l cunoșteai pe Damian și că voiai să faci o donație, în semn de solidaritate sau așa ceva. Ar fi fost mai simplu și mai corect.
- M-ați fi expediat fără discuții iar eu voiam să ajung să îl cunosc mai bine, cu ajutorul vostru.
- Folosindu-te de vulnerabilitatea noastră, mai ales de-a Caterinei.
- Nu susțin că am procedat corect.
- A fost foarte greșit ce ai făcut.
- Recunosc asta.
- Și totuși nu te-ai oprit, nici măcar acum, când... Ce mai vrei? De ce ești aici?
- Caterina m-a invitat.
- Fiindcă ea chiar crede că ai fost prietenul soțului ei.
- Într-un fel, îmi închipui că am devenit.
- Nu știu dacă să cred că ești nebun, sau că pur și simplu îți face plăcere să te implici în drama asta, că îți satisfaci un fel de nevoie perversă sau naiba știe ce.
- Poate că este puțin din toate, nici eu nu-mi dau seama.
- Știu doar un lucru. Nu ai niciun drept să fii aici.
- Viața mea și-a fratelui tău s-au intersectat, doar pentru câteva clipe, dar suficiente ca să formeze o legătură puternică.
- Chiar dacă iau în considerare că ar putea fi adevărat, nu ar fi corect pentru Damian să iei parte la înmormântarea lui. Trebuie să te oprești și să stai departe de Caterina.
- Nu vreau să obțin nimic de la ea.
- Ți-ai atins scopul, dacă este să te cred pe cuvânt. Ai ajuns să faci îndeajuns de mult rău. Caterina are nevoie să știe adevărul și, dacă îl va afla, cu siguranță că nu va dori să te vadă la înmormântare. Nu ai ce căuta acolo.
- Aș vrea să vezi dovada mea de sinceritate ca pe-o ofertă de pace. Știu că am greșit, dar nu îți sunt dușman. Nu e nimic personal.
- Din punctul tău de vedere, nici eu nu cred că este. Ai avea nevoie de empatie ca să înțelegi că lucrurile nu funcționează în felul ăsta, că oamenii nu sunt niște pioni pe care trebuie să-i îndepărtezi sau să-i folosești după bunul plac. Cred că empatia nu face parte din abilitățile tale. Îți dai măcar seama cât de greșit ai procedat până acum?
- Am recunoscut deja, din proprie inițiativă.
- Ai fi făcut-o dacă nu veneam aici, să te confrunt?
- Poate că aș mai fi amânat puțin, dar da, aș fi făcut-o.
- Nu am încredere în tine.
- Nu îți cer să ai încredere.
- Ce urmărești, atunci?
- Înțelegere.
- Pot înțelege, oarecum, de ce ai făcut ce-ai făcut, dar asta nu mă va determina să-mi schimb părerea. E greșit și trebuie să înceteze.
- Sunt de acord.

Ai strivit ce-ți mai rămăsese din țigară de fundul paharului pe care ți-l oferisem în loc de scrumieră. Păreai obosită și indecisă. Mă așteptam să continui să mă ataci și să-mi demonstrezi cât de ticălos eram.

Te-am subestimat din prima clipă și continuam să o fac. Te-ai ridicat de pe fotoliu, demnă și hotărâtă. "Găsește orice scuză, dar nu veni la înmormântare." Nu aveai nevoie de un răspuns și nu ți l-am dat. Ai ieșit din cameră, aflată în posesia unei mici părți (chiar dacă distorsionată) a adevărului pe care nu îndrăzneam să-l expun în totalitate. Era prea devreme ca să-mi dau seama ce efect avea asta asupra mea. Vizita ta continua să aibă un impact mai mare. M-ai lăsat într-o stare de confuzie.