Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Vieţile altora

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un pian abandonat sau despre vieţile altora


Manu Anghelescu

07.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
În spatele bulevardului Popa Şapcă (unde acum doi ani s-au tăiat zeci de plopi bătrâni pentru lărgi benzile către Mall), pe strada Aurel Popovici (jurnalist şi avocat austro-ungar, născut la Lugoj şi mort la Geneva - cum se depersonalizează numele astea când devin denumiri de străzi), locuieşte profesoara mea de pian. Uitasem să o sun. Deja de doi ani. Am trăit cu ruşinea asta până mi-a ieşit din cap. Ieri, vorbind cu o prietenă din Elisabetin (da, încă locuim aici, printre ruine cu arcade), mi-am amintit de familia de profesori universitari care au scris istorie în oraşul ăsta. Aşa cum a fost el, aşa cum este acum. Şi pricep că se duc şi aceşti profesori, rând pe rând. Deci aflu că domnul profesor murise de câteva luni. A venit salvarea şi l-a luat. Podul de piatră s-a dărâmat. Şi atunci m-am oprit din respirat: şi doamna? Nu aş fi putut să-mi iert neglijenţa asta. Sigur trăia. După ziua morţilor şi măşti de groază, profa de pian trăia.


Într-un automatism controlat, ies în strada umedă şi apelez grăbită un număr de fix. Îl ştiam din cap. După atâţia ani de cântat la pianul din sufrageria de la etajul doi, ar fi fost culmea să nu-mi fi amintit numărul acela. Şi sun insistent. Nu e nimeni la capătul firului (încă folosim expresia asta?!). Aştept o secundă, două, îmi las simţurile să mă ghideze. Adulmec aerul umed, simt bătaia vântului dinspre parc, privesc un semafor în ceaţă. Trăieşte. Ştiu sigur asta. Şi mai încerc o dată. Se aude ceva. Răspund ca acum 30 de ani: Sărumâna, aici Manuela. Şi îmi răspunde. Cu aceeaşi voce aristocrată, de profesoară de pian la Conservator, perfect lucidă şi politicoasă, vizibil încântată să mă audă. Mă întreabă dacă sunt în oraş şi, desigur, unde am fost până acum. Nu ştiu ce să-i răspund. Îi zic că trec luni pe la ea. Îmi spune că nu se poate ridica din pat. Nu-i nimic, deschide o vecină. Vocea nu i se schimbase. Părea aceeaşi, la 80 de ani.

Trece cum trece ziua şi la ora cinci ajung să sun la acelaşi număr 5. Sun o dată, sun de două ori, nimeni. Vecina de jos mă ia la un scurt interogatoriu. Unde merg, de ce, cum mă numesc, şi aşa mai departe. Devin şi eu irascibilă, ce naiba: Sunt o fostă studentă a doamnei profesoare. Nu vreau decât să-i fac o vizită şi ştiu că nu se poate deplasa. Cine are grijă de dumneaei, cine o hrăneşte, cine îi deschide uşa? Şi cumva din milă, îmi deschide uşa prima vecină. Urc scările, într-un mix de entuziasm şi frustrare. De ce e atât de dificil accesul la profesoara mea de pian? Ce au vecinele astea cu mine, cu viaţa în general?

Şi ajung la etajul doi. Îmi amintesc de suporţii de flori în formă de harpă, portretele cu Verdi şi Hemingway. Le plăcuse să călătorească. Erau un cuplu de profesori universitari cu totul privilegiaţi. Fuseseră în toată lumea. Fără copii, dar foarte atenţi unul cu celălalt. Copiii lor eram noi, studenţii. Am un moment bizar. Suporţii în formă de harpă sunt ruginiţi iar lumina chioară de pe holul neîngrijit îmi dă o stare evidentă de abandon. Bun. Am ajuns până aici, deci îmi fac curaj să şi sun la uşa celei de-a doua vecine. Răspunde într-un final. Pe cine caut, de ce, cum, când, nu se poate, e târziu. Poftim? Tocmai o sunasem pe doamna profesoară. Tocmai mi-a spus să urc. Ok. Închide uşa doamna vecină şi o aud prin gaura cheii cum sună la un telefon. Aştept în întuneric. Nu ştie însă cât pot fi de insistentă. Vorba unui coleg: ştii, instrumentul ne-a dat o voinţă de speriat; repetând de sute de ori o frază muzicală ajungi invincibil. Devii diabolic în voinţă. Şi ştiam să aştept. Oricât. Doar că nu aveam timp de pierdut. Nu mai aveam. Deci sun. De câteva ori. Şi răspunde vecina. Cu nişte papuci de casă aurii (design-ul bate filmul) şi un rând imens de chei, de parcă ar fi deschis porţile cetăţii, reuşesc să fiu primită în casa în care călcam cu o uşoară teamă şi cu un buchet imens de flori. Aşa se făcea, nu? Nu te duceai niciodată la profesori acasă fără flori şi fără sfială. Eram cumplit de politicoşi: o generaţie de fricoşi.


Şi păşesc cu grijă. Holul rămăsese neschimbat, cu cele două portrete-caricatură marca Popas ale celor doi profesori universitari. Poveştile lor sunt ca ale multora: dure. Au şi dus ceva comunism cu ei. Cine ştie prin câte au trecut pentru a se putea întoarce la Universitate. O perioadă au fost profesori la liceul de Muzică şi la Loga, după absolvirea la Cluj a Academiei de Muzică ea şi a Facultăţii de Psihologie el. El nu mai era. Înţeleg momentul şi nu stau mult pe gânduri. Vecina mă ghidează înspre dormitor. Era acolo, tot ea. Cam la fel de elegantă, cu aceleaşi degete fine şi lungi, de pianistă de concert, cu două inele lucrate fin şi acelaşi colier hiper elegant la gâtul slăbit, dar cu trăsături fine. Fusese o femeie superbă. Îmi amintesc cum îşi fuma ţigara lângă sala de pian: tacticos, cu timp, cu plăcerea de a trage acel fum fin în piept. Şi clasa începea. În ochii copilului de şapte ani, acel fum nu putea deveni decât un simbol al transcendentalului. Când stau pe balcon, exact la acel fum mă gândesc şi la eleganţa lui.

O ţin strâns de mână. Nu-mi dau seama cât de tare strâng, dar simt că la un moment dat începe să o doară. Îi las mână puţin în pace, după care iar i-o iau la strâns. E ceva cu ţinutul ăsta de mână. Şi nu-i mai dau drumul până la plecare. Vorbim ca de obicei. Îi povestesc în câteva minute viaţa din ultimii ani. Îmi zice că emoţia are nevoie de raţiune. O cred. Numai eu ştiu ce emoţii aveam pe scenă şi ce mult m-ar fi ajutat puţină raţiune atunci. Sau măcar un fum aristocrat. Reiau istoria. De ce are ea nevoie? De cineva să vină să o vadă, să stea cu ea? Pot şi eu să vin de câteva ori pe săptămână. Cum facem? Ştiu. Am o prietenă care are o agenţie şi poate trimite pe cineva chiar mâine la ora nouă. Perfect. Vorbesc cu prietena, stabilim datele, cât costă, cum plătim, tot. Mă simt utilă. Ce bine. Şi profa pare încântată. Îi las mâna liberă o secundă, răspund la un mesaj, o iau din nou de mână. Rezolvat. Femeia vine mâine dimineaţă şi vin şi eu miercuri. Zâmbesc către ochii ei albaştri, îmi răspunde frumos, o salut cu drag, trec prin sala de pian, fac o poză maldărului de cărţi de deasupra capacului din lemn negru şi dau să ies.


Aştept încă puţin în hol. Cum poate fi să fii singur la 80 de ani? Şi cum poate fi să fii un pian abandonat? Sting lumina de la întrerupătorul murdar şi ies. Sun din nou la vecina cu saboţi aurii. Vine să o încuie pe doamna profesoară. Acum e în siguranţă, aşa, singură acolo, cu DigiTV mergând până noaptea? Mă rog. Nu mă emoţionez absurd. Miercuri vin din nou. Când mi se zice: Nu aveţi ce să vă băgaţi aici. Are destui nepoţi doamna. Hm? Despre ce era vorba? Cu ce să nu mă bag? În naivitatea mea infinită, nu mi-a trecut nimic prin cap. Credeau că poate vreau ceva? Pianul? Da. Clar. Aş fi vrut să mă pun să deschid în acel moment capacul şi să ating claviatura. Mai era altceva? Da. Să nu chem pe nimeni din afară. Vorbiseră ei deja cu cineva. Cu cine? Deci venea cineva să o îngrijească? Dar tocmai îmi spusese că are nevoie de cineva. Vine mâine la 9. Nu se poate. Nu aveam ce să mă bag. Să contramandez. Deja mă tem de scandal. Nu mai zic nimic. Ies şi sun din nou. Ce facem? Posibil să nu i se dea drumul în casă. Anulăm? Nici pe mine nu mă mai lasă să o văd? Ce-i prostia asta? Şi prietena mea îmi spune: sunt multe cazuri din acestea. Gândeşte-te cât face apartamentul ăla. Cum adică? Cumva nimeni nu are nici un interes în a ţine un bătrân în viaţă. Cum se poate? Voi ştiţi cine e femeia asta?!

Şi cobor în ploaie, prin idei de protest, păduri tăiate şi vieţi curmate. Ceva sigur nu e drept în schema asta. Mai sun mâine. La naiba cu vecine în saboţi aurii.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer