Chiar şi aşa, cu macaraua care atârnă pasiv deja de trei ani deasupra unei clădiri nefinisate, parcul îşi păstrează inocenţa şi ritmul. Sâmbătă dimineaţa ne salutăm cu vecinul cu pitbull-ul pitic în drum spre patiseria din Bălcescu. Acelaşi ritual de dimineaţă, în acelaşi sentiment de apartenenţă la o cultură veche, departe de clădiri industriale şi apartamente la cheie. Nu ştim cum ne cheamă şi rămânem la aceeaşi stare de identificare în spaţiu, deşi de fiecare dată ne salutăm de parcă ne-am cunoaşte. Făcând parte organică din acest spaţiu, prindem rădăcini aici, cu fiecare salut de dimineaţă. Aşa e vecinul de la trei care, după un posibil atac cerebral (nu ştiu sigur, n-am întrebat), învaţă din nou să umble şi să vorbească. Îl văd la aceeaşi oră în parc şi-l salut de oricât de departe sunt, mişcând braţul în dreapta şi în stânga cât de larg pot. Îmi răspunde destul de bine, fără să poată face vreun gest amplu, dar sigur încântat că îi este apreciat efortul de a deveni funcţional. Soţia sa, o doamnă ce vorbeşte maghiară, duce mereu nişte plase imense în mână, plus un rucsac. O mai văd singură pe la Filarmonică şi îmi imaginez că posibil să fie un maximum ce-l mai poate aştepta de la viaţă. Ştiu de asemenea, de la o prietenă, că merge constant la un centru de meditaţie din zonă. Pare destul de serioasă în rolul de martiră tăcută. Nu-i aud niciodată pe vecinii de la trei. Sunt la fel de discreţi cum posibil să fi fost dintotdeauna. Copii? Probabil prin Canada sau aşa ceva, la fel ca cei ai vecinei de la patru.
Ea este într-adevăr de bază. Câteodată insist să-i car sacul de cumpărături, chiar dacă nu mă prea lasă. E momentul ei de mişcare. Şi-l respect. Doar câteodată pare că o depăşeşte şi atunci îmi arată din priviri că am voie să-i fac acest favor. Mereu aranjată, cu părul vopsit într-o nuanţă celebră de albastru de metilen, doamna de la patru este mereu în misiune. În grija ei am lăsat liliacul adus de la bunică-mea care stă într-un cartier îndepărtat. Adoptând copacul cu flori de liliac, mi-am cerut apartenenţa la acest cartier Elisabetin din zona Bălcescu. Tot ei am să-i las florile în primire când plec mai mult de o săptămână. Atunci ştiu că mă va lăsa să-i car cumpărăturile până în faţa uşii. Mai ştiu că nu mă întreabă ce fac şi de fapt nu pare să intereseze pe nimeni, cu tot cu scandalul zilnic de la ora opt fără un sfert când alergăm cu ghiozdanele către speranţa că de la anu' mergem pe jos prin parc.
La un moment dat era o pianină în foişor. Dacă la început ne-am entuziasmat de acest «act cultural», mai târziu, când pe la miezul nopţii încă se auzeau acorduri de jazz experimental, am regretat puţin exaltarea artistică. Noroc că, odată cu frigul, a plecat şi pianina iar cartierul a căzut din nou în liniştea sa aristocrată.
La fel ca vecinul din blocul lipit de al nostru, perete în perete şi balcon în balcon cu apartamentul meu. Era tenor la corul Filarmonicii. Îl ştiu de mică, nu din bloc, ci de la repetiţii. Îi auzeam vocalizele în fiecare dimineaţă şi ştiam că e ora 9 datorită gamelor reconfortant monotone. Când îl văd din când în când la cumpărături, îmi dau seama de ce balconul lui arată ca un bunker post atomic. Cu o chelie evidentă dar paradoxal ciufulită şi nişte rame disproporţionate care încadrează nişte dioptrii enorme, mă întreb câteodată dacă nu cumva, ştiind drumul pe de rost, ţine ochii închişi şi doar ocoleşte pietonii în loc de obstacole. Îl văd mereu singur şi nu-mi pot chinui imaginaţia cu cine ar fi putut fi consoarta acestui stâlp cu ochelari. Nu salută niciodată şi deşi am încercat să-l salut eu, am renunţat resemnată. Posibil să nu mă fi văzut niciodată. El şi vecina care are grijă de zecile de pisici de pe străzile Romus, Remus, Sfânta Rozalia şi Filaret Barbu, sunt două enigme ale acestui imperiu de tăcere în istorie. Dar la fel cum domnul corist planează metafizic deasupra străzilor întortocheate, doamna cu pisicile (ce cartier nu are o astfel de doamnă) pare total implicată într-o formă de schizofrenie afectivă. Cumva aranjată dar mereu grăbită, misiunea doamnei cu pisicile este şi a fost mereu clară. Orice comentariu la adresa numărului jivinelor din faţa blocului o lasă indiferentă. Nu-i spun nimic, niciodată. Cred că de fapt mă sperie puţin cu a sa vehemenţă în a face din acest cartier un tărâm al pisicilor aristocrate. Cert e că n-am văzut ţipenie de şoarece. Şi iată cum de după ramele dumneaei, la fel de groase ca ale domnului corist, nu se văd decât nişte ochi albaştri şi goi.
Mă întreb câteodată cine are grijă de aceşti bătrâni, tot mai bătrâni, singurii rezidenţi originali ai acestui cartier odată şic şi romantic. Şi atunci îmi amintesc de vecinii de deasupra, cei cu copil mic. Sunt singurii vecini cu copii în acest bloc de locatari pe cale de dispariţie şi fac cam tot atâta gălăgie cât facem şi noi, dar la ore diferite. Sigur îi preferăm pe bătrânii de la trei. Cu toţii. Chiar şi vecina de alături, o tânără mereu singură, cu un păr până la şolduri, care iese şi vine la aceeaşi oră acasă. Mama ei are grijă de apartament. Posibil ca de aceea să nu o vedem niciodată cu nimeni. Probabil că nu o lasă mama. Cine ştie. S-ar fi potrivit superb cu vecinul care-şi mai parchează câteodată cu Jaguarul în faţa blocului. Probabil că vine să-şi viziteze părinţii. Nu ştiu. Nu i-am identificat. Iar dacă sunt vecinii de la doi, probabil că e un tip de treabă, chiar şi aşa snob, cu a sa maşină de lux retro. Tot mai bine faţă de vecinii de la unu care-şi parchează ostentativ Dacia lor Logan, fix în faţa porţii de urgenţă. Figuri ale fostului regim, par singurii funcţionari din zonă, aterizaţi în cartier într-un moment de schimbare politică. Ei sunt şi cei mai temători de chiriaşi noi. Păcat. Poate de asta n-am mai auzit demult Rage against the machine urlând de sub parchet. Câteodată mă apucă nostalgiile. Dar aşa e acum. Cu asumare de trecut şi cu teamă de viitor.
De aceea, ieşind pe uşa de lemn, printre cutii poştale goale, fac clic şi mă întreb: eu cu cine votez?
