Experimentul Tăcerea împreună sau despre detox-ul digital

Deschid poarta decorată şvăbeşte şi ştiu că ori mă adun, ori fac cale întoarsă. Demnitatea construcţiei sociale are forţa ei, aşa că îmi asum primul pas spre sală, plus cele două zile de tăcere acceptate. Mă uit către ecran şi simt o tresăltare a binelui: no signal. Muşchii feţei se relaxează şi încep să respir regulat. Mă uit în schimb la co-organizatorul turei de tăcere în masă şi ştiu că preocupările lui sunt altele: sala de conferinţe e pregătită de stat la masă nu de şezut în meditaţie, unde încăpem 17 oameni cu saltele şi de ce nu era curent când am ajuns. Nu trebuie să-mi spună. Ştiu că într-un plan paralel, aş merita din partea lui o palmă astrală. Fără să aştept să verbalizeze, în zece minute de acţiune în prezent, redecorez, urc scaune, pun covoraşe cu mandale şi boluri tibetane. Simt cum i-au trecut gândurile de mindfullness ucigaş şi că ar vrea să mă îmbrăţişeze. Ochii de căprioară mi se umezesc instant. Bine, bine, legăm şi un steguleţ cu mantre când ne loveşte impresia instantanee şi sincronă că locul fusese gândit ca spaţiu de meditaţie. Entuziasmul de după panică e atât de mare încât pare că o să ne punem pe băut, nu pe meditat. Bun. Ne reamintim de ce eram acolo şi ce aveam de făcut. Barba colegului devine mai stufoasă cu fiecare respiraţie conştientă. A venit timpul să ne intrăm în roluri. Ne adunăm şi ne aducem aminte: în acest weekend suntem Zen Master şi Yoga Teacher.


Rând pe rând, apare şi lumea noastră: două fete înalte, doi băieţi scunzi, un cuplu necunoscut, un cuplu cunoscut, o doamnă cu zâmbet larg, o doamnă cu privire agitată, un prieten mai vechi, o prietenă mai nouă, o enigmă într-un experiment şi o figură familiară. Când ne punem într-un context structurat devenim conturaţi: trăsături fine, gesturi naturale şi elegante, paşi de gânduri asumate. Mă întreb dacă nu puterea proiecţiei ne face mai frumoşi şi mai deştepţi în tăcere. În prima zi mă uitam la blonda oxigenată de lângă mine: cercei lungi, gene false, gesturi agitate. În ultima zi mă uitam tot la ea: o privire blândă, un om hotărât, trăsături conturate şi gesturi ferme. Şi în afară de tăcut, nimic special nu se întâmplase.


Sau da, uitasem: cu toţii ne-am închis telefoanele pentru două zile jumătate. În dulcele stil clasic, ne-am pregătit ceasuri deşteptătoare (nu mai ştiam cum e să te trezeşti dimineaţa şi să nu duci instantaneu mâna către telefon). În afară de zilele la munte unde am ca armă secretă informaţia a priori că nu este semnal, nici nu mai ţin minte cum arată o dimineaţă fără cafea şi fără notificări de Whatsup. Şi din ce vedeam în jur, nici ei nu erau prea departe de revoluţia digitală. Şi totuşi, în cele trei zile de tăcere social mediatică, o sigură dată mă surprind că mă tentează conectarea la WiFi. #Rezist şi tac mai departe.

Sigur, e mai uşor cu ei alături. Ştii că sunt acolo, şi ştii că nu eşti singurul cu reflexe automate. Şi mă pun la soare. Nimic de făcut pentru următoarea oră jumătate. Ei fac la fel şi par suspendaţi într-un hamac existenţial: se stă la soare, fără discuţii sociale, fără telefoane. Peisajul poate să dispară. Avem cu toţii informaţii de procesat, amintiri de înţeles, gesturi de interpretat, un sine de gestionat. Şi, iată, toate astea posibil observate şi analizate şi pentru că "nu se stă pe telefoane". Atunci îmi mai fuge gândul la zilele trecutului când nici vorbă să ai o altă opţiune decât prezentul şi propriile gânduri în loc de Telegram. De aici şi cele amărâte de doar două zile de linişte digitală ca un fel de duş mental, cu efecte fizic evidente: muşchi cervicali detensionaţi, globi oculari relaxaţi, pielea feţei netezită. După trei zile de disciplină în izolare digitală, simţi şi tu şi eu cum se revine la o viaţă personală, centrată, acordată şi cât se poate de controlată.


În ultima zi de tăcut, plimbat pe dealuri alături de oi şi câini care nu te prea latră, de mestecat încet şi cu atenţie, de încetinit cu totul ritmul de acasă, de stat departe de orice notificare digitală, de amintit de ce eram într-un spaţiu mental şi nu în altul, de ce alesesem să scriu un mesaj şi să schimb cursul istoriei în loc să tac şi să las lucrurile să treacă pe lângă mine. Pentru că poate încă intuim că nu e doar despre asta vorba şi că în tăcere poate chiar stau pitite nişte răspunsuri simpatice la nişte probleme fantastice.

Tăcerea se rupe, telefoanele se înapoiază, se revine la vechile obiceiuri, se vorbeşte şi se analizează: era faină încă o zi de detox digital. Nici nu ştiu dacă vreau să-mi scot telefonul din amorţeală, chiar dacă sunt conştientă că în spatele ecranului se află copii, prieteni şi like-uri. Chiar în acel moment îl aveam pe Ulise în faţă. Găsisem cartea într-o vitrină a pensiunii şi o fixam obsesiv. Ce-mi plăcuse la acel delir joycean? Poate acel iz de libertate mentală, de expresie a imaginaţiei într-un cadru fix şi conturat, de meditaţie în scris şi poate un fel asumat de a-ţi accepta nebunia şi de a fi ok cu tine în gestionarea ei.


Mă uit puţin în urmă şi lăsându-l pe Joyce pentru o perioadă în pace, nu pot ieşi din mintea de acolo fără să las rândurile astea aici, amintite de o prietenă ca cu rânjet de pisică carolliană:
"But I don't want to go among mad people," Alice remarked. "Oh, you can't help that," said the Cat: "We're all mad here. I'm mad. You're mad." "How do you know I'm mad?" said Alice. "You must be," said the Cat, "or you wouldn't have come here."

Şi privind din nou uşa şvăbească, de după dealurile monotone dar care ascunseseră o lună plină cu câteva seri înainte, ştiu ce am de făcut în momente de agitaţie mentală: îmi închid telefonul şi tac.
Bhavatu sabba mangalam.