Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Vieţile altora

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ordine într-un haos organic


Manu Anghelescu

26.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Treceam pe lângă o clădire istorică din care tocmai căzuse o bucată serioasă de tencuială. Ştiu că mi-a trecut prin cap ideea cum că acel moloz dantelat ar fi putut sparge capul unui copil. Şi ca să nu rămân singură cu teroarea gândului, o abordez pe doamna care mătură frunzele. Aţi văzut? Putea să spargă capul unui copil. Şi al unui adult, îmi zice ea, timp în care se îndreaptă către bucata eşuată şi începe să o înlăture cu migală, ca şi cum măturarea molozului ar fi şters sincron şi pericolul. Nici urmă de moloz nisipos pe trotuar. Ordinea fusese restabilită.

În aceeaşi zi, dar după-masa, într-o lumină de soare la apus, apare vecinul cu maşina identică cu a mea. Împinge un cărucior cu două compartimente, oprindu-se chiar la colţul cu necazul molozului. Le fac cu mâna să vină mai aproape de gard, arătându-le peretele dezvelit. Ne purtăm ca şi cum acea gaură în tencuială ar fi făcut parte din ordinea lucrurilor. Uit rapid scena de dimineaţă uitându-mă la noii mei vecini, doi gemeni de câteva zile. Făcându-ţi loc printre ruine şi cratere urbane, ajungi să crezi că asta e normalitatea. La fel ca dusul copiilor la aceeaşi oră, la adrese diferite, aparţinând de aceeaşi şcoală. Atunci timpul se dilată şi toată lumea pare angrenată într-o singură misiune de dimineaţă: sfidarea spaţiului în favoarea timpului comun. Parte a unei dinamici cu reguli implicite, tot ce poţi spera e că şi ceilalţi recunosc aceste reguli, le agreează şi le respectă la rândul lor. Aici e nevoie de puţin antrenament interpretativ în a ghici imediat intenţia celuilalt, fără a-i cere explicaţii. Aici ar mai fi de lucrat. Şi fiecare poate considera că ordinea lui e mai bună decât a ta. Îmi amintesc de un prieten care avea o pasiune pentru ţinut papucii în cutii. Fiecare pereche deţinea un loc de onoare în cutia în care fusese achiziţionată. Volumul în spaţiu era ultima problema. Stresul intervenea când o pereche rămânea pe dinafară, ca şi cum ar fi fost izgonită din casa părintească. Şi de ce n-ar fi asta o formă de artă în viaţă? Să lupţi cu haosul şi cu incertitudinea existenţială punându-ţi pantofii în cutii. De fiecare dată.


La polul opus al vieţii, în aceeaşi lumină de după-masă târzie, o ajutam pe bunică-mea să ude florile din cavoul clădit de bunicul meu. Uite, mătuşa mi-a spus că nu vrea flori de plastic în vază dar n-am ce face, câteva tot trebuie să pun. Şi udăm puţin şi florile de plastic, ca şi cum ar fi fost vii. Şi ce, despre cele tăiate mai poţi să zici că nu-s moarte? Nu comentez. Bine măcar că arată a vii. În cimitir contează. În plus, se ştie, plasticul poluează. Ridic privirea: acolo, în câmpul odată pustiu, a mai răsărit o casă. Ca şi cum ar fi fost o extensie a cimitirului, un fel de iederă din beton, casa părea să-şi ceară dreptul la viaţă.

Înapoi la haosul organic din propria ordine existenţială, încercând să integrez asta în algoritmii naţionali, mă trezesc în faţa şcolii unde trebuie dus cel puţin unul dintre copii, deocamdată. Împreună cu o prietenă la fel de Alice ca mine, ne oprim în faţa porţii, studiind-o, ca şi cum ar fi fost Notre Dame. Ne uităm una la alta: Alegem azi sau mâine? Mai bine mai devreme decât mai târziu. Şi dăm să intrăm. Gardienii încep să râdă: Vă credeţi diaspora?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer