A intrat pe uşa demisolului nostru şi mi-am dat seama că o ştiu demult. Nu fusese ea niciodată o carte deschisă şi nici acum nu se anunţa momentul destăinuirilor. Am luat-o ca atare. Când îţi apar oameni din trecut în cale, îi întâmpini cu graţie şi respect pentru trecut, dar şi cu o doză de curiozitate. Ce-l face pe omul ăsta să rămână aproape neschimbat? Zic aproape, pentru că orice fir alb aduce cu sine conştiinţa trecerii timpului şi a îmbătrânirii. Şi mai ales, ce-l face să revină aici, în perimetrul spaţiului comun în care timpul a stat în loc? Îmi zbârnâiau în cap întrebările astea când am dat din nou de această prietenă din liceu. Sau a dat ea de mine? Şi în acest schimb de gânduri şi priviri, era evident că de acum înainte aveam să interacţionăm. Noi două, figuri andine cu rădăcini locale (poate nu chiar toţi ne tragem din Traian în Dacia Felix). Glumesc (iconiţă). Cui îi pasă?
Şi am lăsat lucrurile să se întâmple: ea a venit la clasele de respirat controlat iar eu am încercat să mă mulez pe programul ei pentru a strânge lume într-un spaţiu izolat, undeva la poalele Retezatului. Pentru că e surprinzător să vezi cum au evoluat ideile din liceu. Mai ales cele activiste, deşi pe atunci nici nu ştiai că au această conotaţie. Activismul nu era ceva la care să aspiri. Acela era normalul sau bunul simţ sau ceea ce simţeai că e bine să faci pentru tine şi pentru comunitate. Nu că generaţia mea nu ar fi suferit de sindromul tranziţiei de la un nimic sofisticat imaginar la un ideal plin de dispersii senzoriale. Şi după ce fiecare am făcut ce am ştiut mai bine cu realitatea, cu intenţia şi cu autenticitatea, ne-am întors la spaţii mentale pe care puteam fi stăpâne (sau le puteam stăpâni?). Probabil că alt orice alt mediu ne-ar fi neutralizat, "integrat" sau nivelat. Nu că nu am fi încercat marea cu degetul, fiecare în felul ei. Cu atât mai frumos când se produce de la sine o întoarcere la o sursă comună.
Şi plimbându-ne prin satul unde a apărut această casă ecologică, cu panouri solare, lemn lucrat cu grijă şi abajururi din lână, am ştiut că acela era locul în care ne puteam manifesta. La tine acasă poţi fi integru iar pe pământul care te recunoaşte, poţi păşi în propria autenticitate. Cu alte cuvinte: cu bun simţ şi cu conştiinţa întregului, la tine acasă faci ce vrei. Ai o libertate pe care ţi-o permiţi atunci când eşti de-al locului. Şi locul îţi zice ce ai de făcut. De aceea la următoarea tură, aproape de la sine, ne punem să strângem pungi, butoaie vechi şi peturi din zona de meditaţie. Am ciulit urechile şi am ascultat: pământul se cerea purificat. Ne-am supus ordinului şi ordinii pădurii. Cu drag. Decât să ne fi legat cu lanţuri de petroliere sau să ne batem cu tăietorii ilegali şi cu criminalii forestieri, poate am înţeles să facem ce ne ţinea: să punem o intenţie, să dăm foc la ierburi sacre, să ascultăm vântul, să privim norii, să ne facem curat în ogradă, să gătim fără a violenta alte fiinţe, să medităm la maşini electrice şi surse alternative. În jurul unei case de pământ, zâmbind ironic la faptul că nobody "stole my dreams and my childhood", deşi poate aş fi vrut să am un motiv mai puternic de a fi radicală, mă uitam la Oana şi era clar: nimeni nu ne furase nimic. Eram acolo, într-o imagine integrativă a unui ţel comun non-fanatic ghandian, post-comunist şi aproape post-capitalist. Două femei, gestionând o casă şi zece oameni, una cu practica, alta cu vorba, ştiam că în feminismul exprimat non-radical, aveam şi noi satisfacţia noastră. Şi nu simţeam că e vorba de vreo putere de gen, ci mai degrabă de o încredere în puterea blândeţii umane: hippie fără LSD.
Şi fixând focul din sobă, lumina lunii de după norii de furtună, mall-urile de pe marginea drumurilor întortocheate, ceaţa de pe autostradă, ştiam că eram pregătită de încă o iarnă cu zăpadă. Măcar câţiva ani vom mai avea asta. Plus nostalgia unui gheţar. Noi să fim sănătoşi, nu?