Zilele astea a fost despre ea: despre comunitate şi apartenenţă, despre a face ce poţi exact în locul în care eşti, despre a merge mai departe din punctul de suspensie, despre cei ce rămân blocaţi în constanţă şi despre cei se aventurează tot mai adânc în oscilaţie. Vedeam lumi prăbuşindu-se în concret, spulberându-se în oglinda unui iluzoriu făcut ţăndări, în acelaşi timp în care deveneau vizibile câteva constante. Poate că pornind de la premisa că dacă recuperez nişte lucruri de care cineva are nevoie şi i le înapoiez, îmi menţin iluzia siguranţei lumii în care trăiesc. Dar şi fără asta, de ce m-aş mai agăţa? Am o idee cu nişte figuri distorsionate suferind de complexe de superioritate. Dar nu e asta. Pe cât de grea e ieşirea din ceaţă, pe atât de necesară. Deloc plăcută. Pentru că vezi bine, nimic nu-ţi aparţine. Dar mă întorc în oraşul cu oameni faini, la care te uiţi şi vezi că se uită la tine. De la casiera care mă întreabă dacă cred în Dumnezeu observând un act de decenţă socială, la farmacista care stă un sfert de oră cu mine să-mi explice despre morală şi chimie. Nu mi-e ruşine cu oamenii ăştia: autentici, prezenţi, asumaţi. Mai ruşine mi-e cu ceilalţi: cizelaţi, parfumaţi şi consumaţi. Consumaţi de propria imagine de sine. Acum aflăm că şi narcisismul are plasele sale iar picajul este inevitabil. Şi tot visând la trezirea conştiinţei universale, te loveşti de aceleaşi construcţii sociale bine implementate în Marele Sistem ca de acel copac care îţi obstrucţiona mintea. Erai în pădure dar te credeai pe o navă spaţială. Te trezeşti din starea de veghe şi observi. Unora le pasă. Aşa se revine la stare de comunitate mică, care te aduce în simţuri şi-ţi arată: suntem aici, fii atent la semne şi ieşi din izolare.