De la
Homo Deus la
The Subtle Art of Not Giving a F*ck şi
The Laws of Human Nature, viaţa pe drum e tot
ce-ţi poţi dori ca spaţiu de tranziţie pentru câteva lecturi care să te coboare de tot din staţiile spaţiale cu care te obişnuieşti rapid când viaţa pe Terra bate filmul intern. Cu tot bruiajul sonor şi imagistic, secvenţele se leagă mai uşor în absenţa acelei linişti moralizatoare prin a cărei vitraliu pătrunde o lumină
care-ţi aminteşte că de undeva,
dintr-un unghi ascuns, eşti urmărit şi judecat. În mulţime şi vânzoleală eşti mai greu de reperat, chiar şi faţă de sine. Nu pot să neg deci că pe cât de pueril scrisă de un blogger american, cartea asta cu
Arta subtilă a nepăsării m-a făcut să duc uşor drumul şi aeroportul, verificările şi întârzierile, tocmai pentru că a început cu un mic omagiu obscen adus unui poet alcoolic şi uman ratat. Începea cu Bukowski. Deci mă întorc către
O nevoie îngrozitoare, unde chiar el, poetul beţivan spune:
unii oameni pur şi simplu caută nefericirea / au darul de a o extrage din orice situaţie existentă / vânând orice slăbiciune / orice eroare insignifiantă / pentru ca apoi să devină ei înşişi răutăcioşi / şi răzbunători. Şi trece şi jumătatea asta de zi, scăldată în lumina unei ierni fără zăpadă, în acompaniamentul anestezierilor mentale produse de tot felul de situaţii în care puterea gândului pozitiv se poate duce pe apa sâmbetei la fel de repede ca o pârtie artificială în Dubai. Pentru că în mare despre asta era vorba:
aminteşte-ţi naibii că eşti muritor şi nu te mai blinda cu tot felul de armuri transcedentale. În plus,
bucură-te că încă
n-ai de concurat cu cei amortali. La polul opus al lecturii, printre alţi cumuluşi şi alte fusuri orare, apărea ideea, deloc calmantă, a posibilităţii acestui
homo deus care ar fi început deja să aibă pretenţii deloc subtile şi deloc nepăsătoare de a accede nu la eternitate (asta poate chiar
n-o vrea de fapt nimeni cu adevărat), ci la amortalitate.
Deci dacă nu te loveşte o maşină zburătoare în timp
ce-ţi scoţi drona la plimbare, în câţiva ani de pare că ai putea avea câteva şanse reale de a mai răsufla şi peste 150 de ani. Şi dacă stai acum ca şi mine
într-un uşor suspans respirator, nici nu ştii dacă să vrei asta: să te vezi peste 150 de ani. Dar şi dacă aici şi acum
nu-ţi trebuie jucăria asta din imaginaţie, poate alţii tânjesc la ea. Atunci vezi scenarii cu "unele animale mai egale decât altele" şi
next level al competiţiei umane care va întrece cu mult socialismul existenţial care ne egalizează măcar în acel domeniu de dincolo de bine şi rău. Atunci nu e puţin demodat că tipul cu
Arta subtilă a nepăsării se bazează fix pe simţul morţii ca
pilulă-soluţie la nebunia consumului emoţional şi material din contemporan, când majoritatea
bio-ingineriilor se ocupă de latura opusă: cum rezolvăm şi acest
the final cut? Poate că e liniştitor să ştii că şi poeţi ca Bukowski au fost toată viaţa nişte rataţi când ai un moment prelungit de nonsens existenţial, dar asta cum că toţi suntem egali în faţa morţii posibil să nu mai stea în picioare de la o vreme. Şi iată o potenţială nostalgie: pe vremea mea toate se gătau la un moment dat - şi pentru mine, dar şi pentru tine.
Şi se lasă seara. După ora de întinderi şi poveşti cu pilde presetate
într-o aplicaţie la lumina lămpilor de sare, aterizezi
într-un spaţiu cu Led Zeppelin şi caricaturi la fel de umane ca legile care ne guvernează din umbra marilor speranţe vegane. Îmi aminteam exact că nu fuseserăm nici de ţinut, nici de legat. Păcat că şi independenţa mentală şi adevărul personal odată justificat vine şi cu factura de reglat. Aveam de pierdut în aceeaşi măsură în care aveam de câştigat.
Ce final teatral de eră, ce ianuarie bizar!
Pentru că dincolo de paşii de pe strada Mântuleasa se auzea un sunet atemporal:
tic-tac. Şi,
într-adevăr: that is a fact.
