Argumentul autorităţii

Sunt deseori pus la punct de cei care ştiu mai bine. Am ciudata impresie că până şi în chestiuni minore, care mie mi se par pe cât de banale pe atât de evidente, se găseşte întotdeauna cineva dispus să-mi arate că greşesc grav, cineva gata să-mi dea lecţii usturătoare.

Pe vremea când mai eram încă student la geologie, Clara mă invita la serile pe care le organiza cu prietenii ei scriitori, alături de Tata. Nu pierdea niciodată ocazia să repete că Dostoievski, Thomas Mann şi Proust sunt scriitorii ei preferaţi. De la această afirmaţie a început o dată o discuţie despre Dostoievski. Eu stăteam şi ascultam, interesat mai mult să aflu părerea celorlalţi, decât s-o expun pe-a mea. După o vreme, Clara, ca amfitrion, m-a întrebat şi pe mine ce cred. "Am ascultat lucruri foarte interesante despre Dostoievski în seara asta, de la specialişti în domeniu, şi pot şi eu să confirm că-l iubesc, deşi am citit o singură carte, Crimă şi pedeapsă, care însă m-a fascinat, e probabil cel mai bun roman poliţist din câte s-au scris vreodată", am spus eu fără să-mi aleg în mod special cuvintele. Atât mi-a trebuit! Clara, montată şi de numeroasele pahare de vodcă de până atunci, a sărit imediat la mine, cum pot eu, care n-am studii literare, să spun aşa ceva despre Dostoievski, auzi, roman poliţist! Tata, aflat în admiraţia necondiţionată a Clarei, m-a pus şi el brutal la punct de faţă cu toată lumea: "Nu mai spune prostii, dacă nu te pricepi". Am rămas de atunci cu o traumă care m-a urmărit o vreme - cum am putut eu să fac aşa o greşeală într-o întâlnire de literaţi, să spun că Dostoievski a scris romane poliţiste!

Anii au trecut. Studii literare n-am făcut, diplomă n-am căpătat, dar anumite lucruri mi s-au mai lămurit. Am constatat că de fapt n-am prea greşit, pentru că critica literară mai nouă, mai relaxată în privinţa termenilor, numeşte acum fără reţinere "romane poliţiste", sau "cu filon poliţist", "temă poliţistă", etc. cărţile lui Dostoievski, fără ca acest lucru să fie considerat în nici un fel jignitor.

Am înţeles şi de ce Tata a căzut aşa uşor în capcana autorităţii diplomei. Fiindcă el simţise nevoia ei. Ca medic nu fusese acceptat ca participant cu drepturi egale în discuţiile filosofice care-l interesau. De cum punea vreo întrebare sau emitea vreo idee care deranja cât de puţin statu quo-ul existent, "filosofii cu diplomă" întrebau: "De ce se bagă doctorul ăsta în chestiuni la care nu se pricepe?" Aşa că s-a înscris la a doua facultate, ca să obţină diplomă. Nu ştiu dacă asta l-a făcut sau nu un filosof mai bun, dar i-a dat cel puţin autoritatea să discute de la egal la egal cu cei cu diplomă. Sau cel puţin aşa consideră el.

O altă întâmplare interesantă, petrecută de această dată relativ recent, este din lumea vinului, plină şi ea de "autorităţi cu diplomă", chiar dacă nu de nivel academic.

La o degustare am făcut imprudenţa să mă exprim spontan despre un vin, şi am pomenit ceva despre "mineralitate". Atât mi-a trebuit! Somelierul care reprezenta crama m-a auzit. A venit ameninţător la mine, şi m-a apostrofat cu voce tare, de faţă cu toţi ceilalţi: "Cine a mai auzit de mineralitate? Dacă o să faceţi studii, ca mine, veţi vedea că aşa ceva nu există!" Ştiam de acum că n-are rost să polemizez cu genul ăsta de oameni cu idei fixe. Mi-am cerut scuze: "Poate că am greşit, nu trebuie să vă supăraţi."

Între timp continui să citesc cu mare plăcere comentariile şi notele de degustare ale marilor specialişti în vinuri, care se referă în mod curent la mineralitate, chiar dacă unii somelieri cu diplomă n-au auzit încă de ea.

În ce-l priveşte pe Dostoievski, acum n-aş mai fi jenat dacă aş fi criticat pentru că-l descriu în cuvintele mele. Iar dacă mi s-ar reproşa că n-am studii de specialitate, poate aş adăuga că Dostoievski însuşi era inginer topograf, n-avea studii de literatură, ceea ce nu l-a împiedicat să fie unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.

(Bucureşti, noiembrie 2019)