Criticul-instituţie, sau antrenorul de literatură (Nicolae Manolescu la 80 de ani)

Clasic sau tradiţional (la rigoare, aceşti doi termeni pot fi puşi între ghilimele), nu se poate scrie despre un critic - el scrie despre tine. Cu atît mai puţin se cuvine (cu atît mai mult nu se cuvine) ca un poet să scrie despre un critic, ca un poet oarecare, în niciun caz Poetul, să scrie nu despre un critic oarecare, ci despre Critic. Poeţii sunt actorii-scenă-materie-suport ai literaturii (în acelaşi timp actori şi materie, subiecţi supuşi, individuali-amorfi), în vreme ce Criticul este nu numai Judecătorul, ci artistul suprem, Sculptorul care, prin dubla, prin contradictoria tehnică a artei sale (supreme), altfel spus în acelaşi timp prin eliminare şi prin modelare, constituie Literatura - sau măcar imaginea ei, literatura-imagine.
 
Criticul este un artist plastic pentru că literatura însăşi este (la fel ca societatea) materia plastică supremă.
 
Nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu cele de mai sus, să propun această imagine a Criticului-Sculptor dacă subiectul nu ar fi fost unul, din nou, suprem, altfel spus dacă nu m-aş fi gîndit la unul dintre puţinii Profesori pe care îi (mi-i) recunosc, Nicolae Manolescu.
 
Nu e drept, este, chiar, de-a dreptul revoluţionar ca eu, poetul, şi nu Poetul, ci un poet oarecare, să scriu despre Critic. Or, mi se pare că acest sentiment de disconfort este simptomul unei schimbări de epocă şi de sistem literar, dacă nu chiar de ieşire din orice sistem, sau măcar din Sistem în a-sistem sau într-o pluralitate, într-o puzderie de sisteme.
 
Nicolae Manolescu, multă vreme marginalizat sistemic în Facultate, a fost şi este Profesorul - şi a oficiat ca atare în instituţii para-sistemice, cum a fost şi acea adevărată Şcoală (postmodernă) de Literatură care a fost Cenaclul de Luni, acea heterotopie sistemic-instituţională în care se adunase, marginal şi răsturnat, ca o utopie împlinită, dar doar la nivel micro, ca machetă, Facultatea de Litere, dacă nu chiar Universitatea însăşi, în întregul ei (lor).
 
Nicolae Manolescu a fost Contra-Profesorul de Literatură. Şi nu ştiu, nu sunt chiar sigur, absolut sigur, văzînd ce-a urmat, ce urmează, că filosoful Constantin Noica va fi reuşit să fie "antrenorul ce genii" care îşi propusese să fie, dar sunt absolut sigur, pot jura cu mîna pe inimă că Nicolae Manolescu a fost antrenorul nu de genii, nu al Poetului, ci de poeţi, antrenorul de (Contra-)Literatură al Epocii sale.
 
Epocă despre care trebuie să recunoaştem că nu ar fi devenit Epocă dacă nu s-ar fi încheiat, şi pe care am putea-o, chiar, numi, Epoca Literaturii.
 
Nicolae Manolescu a fost (este, în eternitate) Profesorul şi Criticul care a ştiut să refacă Şcoala în afara ei, prefigurînd, în acest fel, viitorul, prezentul de azi.
 
Nicolae Manolescu, Profesorul meu, Profesorul nostru, este Criticul-Instituţie: în sine, ca suprem Operator Plastic asupra Literaturii, şi afirmînd Critica-Instituţie.
 
Atît cît s-a putut, altfel spus atîta timp cît a fost nu numai necesar, ci urgent, vital, adică atîta timp cît Literatura şi Arta erau ameninţate de Ficţiunea Politică.
 
Acum, azi, am învins, şi a învins realitatea. Epoca Literaturii Sistemice a luat sfîrşit, sau am ieşit noi, grăbiţi, din ea.
 
În secret, ca un zeu devenit ocult, Criticul-Profesor va continua să oficieze, întreţinînd şi afirmînd suprema Plasticitate a Literaturii.
 
Din sistem, Criticul a devenit o Funcţie inclusă, suprapersonală, a Literaturii.
 
Nicolae Manolescu este una cu literatura română.
 
La mulţi ani literaturii române, la toate vîrstele şi cu toate epocile ei! O literatură contemporană sieşi, în primul rînd.