Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Spaţiul public: rezistenţa prin mimetism; capul, corpul, carnea; trotuar, publicitate, expunere


Bogdan Ghiu

01.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Voi continua să vă redau şi azi cele mai semnificative - în sensul de cele mai provocatoare - fragmente din "radioul" (şi "războiul") meu urban personal. Din - mai actual spus - "podcastul" meu bucureştean cotidian. Adică din ceea ce, parcurgînd zilnic Bucureştiul, ajung să mă înregistrez pe telefonul mobil vorbind cu el despre el: un fel de introspecţie publică a Cetăţii. Aşa cum probabil ştiţi, acest flux urban, acest monolog bucureştean interior, acest, mai exact, dialog interior cu străzile şi lumea actuală a Bucureştiului se intitulează, în acest moment precis, în secvenţa de faţă, "Bucureşti, Orăşelul copiilor. Maşinuţe şi trotinete". Să continuăm.
 
În ceea ce priveşte adoptarea rapidă a tuturor modelor, fără nicio rezistenţă - iar ultima modă în materie urbană sînt tocmai trotinetele şi bicicletele, invazia lor, fără nicio restricţie (adică reglementare), pe trotuare, unde au fost izgonite de automobile şi de unde asupresc şi izgonesc, la rîndul lor, mersul pe jos, într-o falsă grabă pe loc, fără nicio utilitate în afara celei pur ludice şi de plăcere (asta cînd nu e vorba de bieţii curieri mînaţi de foamea de materie a capitalului) -, în ceea ce priveşte, deci, invazia de biciclete şi trotinete pe trotuarele bucureştene, ca adoptare fără nicio "frînă" a ultimelor mode, putem vorbi - ca de un simptom românesc-periferic mai larg - de un paradox, de o - cel puţin aparentă - contradicţie.
 
Despre ce este vorba? Ce vreau să spun? Vreau să spun că, formaţi, obişnuiţi, ca popor, să avem "ieşiri la istorie" mai mult sau mai puţin intermitente, atunci cînd ni se permite, dăm buzna, dăm iama şi înfulecăm tot, ne îndopăm şi ne ghiftuim fără saţiu din tot,  de parcă am vrea să punem deoparte, dar noi nu facem niciodată aşa ceva: consumăm tot imediat, parcă am vrea să scăpăm de-o povară, de-o grijă. Preluăm, imităm totul, dar superficial, epidermic, tocmai, parcă, pentru a nu fi atinşi şi schimbaţi; ne lăsăm antrenaţi de valurile culturale şi politice ale istoriei tocmai pentru a nu fi transformaţi. Ne îndopăm, cum spuneam, cu de toate, dar parcă anume pentru a ne provoca reacţii emetice şi expulzări forţate, homerice. Pentru a nu ne hrăni cumva cu adevărat.
 
Ce strategie vitală inconştientă! Şi ce mister!
 
*
 
În Bucureşti, pe străzile invadate de roţi, atît carosabilul, cît şi trotuarele, unele motorizate mai puternic, altele, mai discret, putem constata, cred eu, efectele cumulate - efecte care, altfel spus, nu s-au negat şi nu s-au înlocuit unele pe altele - ale comunismului (de la a cărui cădere oficială sărbătorim trecerea a 30 de ani) şi ale neoliberalismului globalizat.
 
Pe scurt: pe străzile Bucureştiului (cel puţin), neoloberalismul actual se adaugă comunismului trecut, nu-l înlocuieşte. De-asta arată, probabil, Bucureştiul aşa cum arată, arhitectural şi uman (altfel spus atît ca arhitectură hard, ca produs arhitectural construit, cît şi ca arhitectură soft, mobilă şi temporară, colectiv-procesuală). Să nu ne mirăm! Mai subtil (adică mai filosofic) vorbind, am putea spune că neoliberalismul preia în el însuşi comunismul pentru că are nevoie de el tocmai ca să poată să-l nege, să se i se opună, dar sprijinindu-se pe el. Neoliberalismul finaciar-global înglobează, încorporează, conservă şi, deci, prelungeşte vechiul naţional-comunism românesc. Paradox doar aparent. Dar perfect vizibil pe străzile Bucureştiului.
 
Căci pe mine - continui reflecţia urbană în mers şi din mers, continui "podcastul" meu interior, "cearta" mea deambulatorie cu oraşul, intitulată "Bucureşti, Orăşelul copiilor. Maşinuţe şi trotinete" -, căci pe mine, aşadar, nu puterea, nu elitele, nu "capul" societăţii mă interesează, ci "corpul" ei, "organismul" ei social, şi încă şi mai mult chiar decît "corpul", ceea ce mă interesează este "carnea" societăţii, "ţesuturile" ei, plasticitatea şi rănile ei, durerile şi plăcerile "cărnii" sociale, înainte chiar de organizarea ei mai mult sau mai puţin "organică" sub forma unui "corp" social care nu poate să se nu doteze, să nu se înzestreze şi cu un "cap", adică cu nişte elite.
 
Urban, urbanistic, urbanologic, nu atît de o critică a puterii avem noi nevoie, aceasta este facilă, dată de-a gata, dacă pot spune aşa, imediată şi chiar mecanică, inclusă în însuşi exerciţiul oricărei puteri. Nu de o critică (intra-politică) a puterii avem noi cu adevărat nevoie, ci de o critică (socială) a societăţii şi a socialului însuşi, ca principiu în virtutea căruia se constituie societatea.
 
Un social care, aşa cum ne arată cel puţin străzile Bucureştiului, manifestă simptome tot mai a-sociale, dacă nu de-a dreptul anti-sociale.
 
Bucureşti, sau societatea a-socială.
 
*
 
Trotuarul e spaţiul public. Doar trotuarul, abia trotuarul, nu carosabilul, exprimă esenţa spaţiului public. Pentru că esenţa spaţiului public nu este publicitatea - adică arborarea de însemne şi blazoane, încapsularea în proteze "post-umane" -, ci dimpotrivă, expunerea: unii la alţii, faţă în faţă. Spaţiul public înseamnă expunere, adică nu înarmare şi ascundere în vehicule-carcase, ci fragilitate, des-coperire împărtăşită, reciprocă, unii la alţii, unii către alţii. Arătare de feţe, nu de măşti: "de-mascare". Simetrie, nu asimetrie socială. Oraşul, prin esenţa sa, spaţiul public, este imanenţă, nu apetit de transcendenţă, aşa cum putem vedea tot mai agresiv, maladiv, pe străzile Bucureştiului, sfîrtecate şi măcinate, spulberate, la propriu şi la figurat, de mania vitezei, la toate nivelurile, de obsesia fiecăruia de a se grăbi spre niciunde, doar "în sine", pentru a o lua înaintea tuturor celorlalţi, de a o lua înainte, dacă pot spune aşa, "în sine" şi în mod absolut.
 
Or, ceea ce poate vedea oricine, cu condiţia să facă un pas înapoi, adică să se oprească, să stea o clipă în multiplicitatea de viteze care se devorează unele pe altele, constituind (prin destructurare) spaţiul urban bucureştean, în special trotuarul (ca esenţă a acestuia), ceea ce poate vedea, aşadar, oricine pe trotuarul bucureştean este faptul că acesta, trotuarul bucureştean, este terenul, tărîmul efectiv, scena imediată a capitalismului neoliberal global, care, pe cît e de de-materializant, pe atît vrem noi, românii, să-l întrupăm, oferindu-i, cedîndu-i însăşi "carnea" societăţii, care pur şi simplu, aşa cum putem vedea, explodează.
 
Pe trutuarele bucureştene să dă clipă de o bătălie care doar pare vitală, dar care ar putea fi rezervată unor cauze nu "mai bune", cum se spune, ci pur şi simplu unor cauze adevărate, unor adevărate cauze, unor cauze pur şi simplu. Nu ştim ce ne mînă, dar ne mînă amarnic.
 
În Bucureşti, pe trotuare, vrem să trecem toţi primii, înaintea tuturor. Iar asta constituie ceea ce spuneam anterior: o pe cît de paradoxală, pe atît de distrugătoare întrupare a capitalismului neoliberal de-materializant, adică mîncător, distrugător de materie, de materii, de realitate.
 
Acesta este, azi, Bucureştiul. Scena neîncetat spulberată a acestei lupte este, azi, Bucureştiul.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer