25.11.2019
Dilema pare curat dialectică: arhaism, sau modernitate? Trecut sau prezent? Fundamentalism religios sau raţionalism? Un rabin chestionat ar găsi, probabil, şi o a treia cale - probabil aia cu "şi tu ai dreptate...". Dar noi ce ne facem, fraţi români, ca să pricepem fără să ne înşelăm, să negăm sau să jignim? Păi... încercăm tot cu Nenea Iancu. "Din această dilemă, nu puteţi ieşi" (apud Farfuride). Ba bine că nu - domn' Mitică-evocatul ar găsi el ceva... pe bază de "ne facem că".

În Israel s-a instaurat şi pare a se consolida, totuşi, o relaţie de acceptare / convieţuire rezonabilă a celor două direcţii de gândire; chiar dacă raportul numeric vădeşte o asimetrie clară în favoarea pragmatismului ce ţine pasul cu societatea actuală, viaţa merge înainte, nu înapoi - chestia asta a experimentat-o, în plan politico-social, Iranul. Şi... se vede ce-a ieşit.


Una dintre explicaţii poate fi găsită, cred eu, în expunerea şi valorificarea respectuoasă a locurilor istorice, respectiv a relicvelor sfinte. Le afli cam peste tot, aureolate de importanţa şi măreţia lor legendară. Căutătorii elementelor / detaliilor ce ţin de adevărul istoric nu sunt tocmai bine priviţi de cei care îşi extrag esenţa activităţilor militante din evocarea unui trecut glorios, considerând credinţa - şi nu neapărat dovezile scoase la iveală de istorici - drept adevăruri axiomatice. Ce să-ţi mai baţi capul, prin site-urile arheologice sau scrieri sfinte, cu fel de fel de elemente "perturbatoare"? Că Moise nu putea să scrie toate cele cinci cărţi ale Vechiului Testament, acestea fiind datate ceva mai târzior... ca să nu mai vorbim de faptul că sacrosanctul autor descrie acolo, la timpul trecut, inclusiv moartea sa. Dacă aşa s-a spus mii de ani, cine eşti tu să vii, acum, să dai peste cap o asemenea splendoare de poveste? Că Marele Exod de 40 de ani, prin deşert, nu a lăsat nici o urmă palpabilă călcând, în schimb, peste toate argumentele logice şi istorice, sau că vestita Poartă a lui David a fost, şi ea, în realitate, construită cu vreo câteva sute de ani după ce trăise marele Rege al Iudeilor? Detalii mărunte, chiţibuşerii. Mofturi, dom'le, cum ar spune deja citatul Mitică. E mai frumos aşa cum se ştie de când lumea şi de toată lumea... nu-i păcat să vii tu, ca un contabil pricinos, să spui că nu se potrivesc chitanţele şi că deconturile ar putea fi... un pic mai altfel? Mare păcat. Ca atare, viaţa, ca şi legendele care o înfrumuseţează, merg tot înainte. Iar oamenii din locurile sfinte, dar şi din alte zone ale pământului (mă rog, destui dintre ei) se simt mai confortabil să asculte şi să accepte. La o adică, au la îndemână biblicul "Crede şi nu cerceta"; inclusiv variantele asemănătoare de prin Coran şi alte cărţi sfinte.

Adevărul este că Ierusalimul, cu eternitatea-i indubitabilă şi indestructibilă, rămâne impresionant prin aerul său de trecut prăfuit, părând de-o seamă cu soarele care îl arde. Se adună acolo, în Oraşul Sfânt, atâtea mituri susţinute de pietre şi de preoţi (ca să nu mai amintim şi de industria turistică), atâtea cupole semeţe sau uliţe înguste, imprevizibile în răsuceala lor, care te invită şi te provoacă să faci cuvenita baie de trecut. Ce te costă să accepţi regula jocului cu "se zice"?


Zidul plângerii: partea pe care o vedem astăzi este ceea ce a mai rămas din zidul de apărare a Templui, din timpul lui Hordus. Adică o foarte mică parte. Dacă pătrunzi în tunelurile subterane, vei da ochii cu relicve mult mai impunătoare decât ceea ce se observă la suprafaţă. Mai puţin documentată, faimoasa Wikipedia menţionează doar că acest edificiu ar fi fost edificat sub stăpânirea musulmană. În secolul al XII-lea, susţin istoricii, aparţinea aşa zisului "Cartier Marocan" şi măsura - nu pe vorbe, ci pe relicve - 28 m lungime şi 3,6 m lăţime.

După încă 200 de ani, sub aceeaşi stăpânire oficială, în preajma lui a fost amenajat un loc de rugăciune pentru evrei - cel folosit, de atunci încoace, fără întrerupere. Asta da discriminare pozitivă! Începând cu sec. XIX, mai multe tentative din partea unor evrei de a cumpăra zona din jur şi, implicit, dreptul de proprietate asupra zidului au eşuat, graţie împotrivirii musulmanilor... că erau mai mulţi şi nu tocmai democratici în maniere. Plus că, pesemne, ştiau ei ce ştiau... chiar şi fără mijlocirea directă şi avertizatoare a Profetului. De unde aveau evreii bani pentru aşa o "investiţie imobiliară"? Păi, existau filantropi dedicaţi cauzei naţionale, care susţineau de pe atunci ideea instituţionalizării textelor biblice.


Moshe Montefiore era unul dintre evreii bogaţi, trăitor în Anglia, care a făcut zeci de drumuri la Ierusalim, aducând ajutoare băneşti pentru investiţii, în cadrul unui proiect propriu de promovare a industiei în Ţara Sfântă, întru emanciparea socială şi economică a conaţionalilor săi. Moara lui, construită pentru a-i ajuta pe ai săi să răzbească mai lesne printre greutăţile vieţii, a rămas, şi azi, un reper arhitectural solid şi grăitor. În jurul ei, un mic cartier de locuinţe sobre, încăpătoare şi foarte avansate în raport cu epoca, le erau de asemenea destinate. Cartierul evreiesc tradiţional începe cam de acolo şi se continuă către vest, în aceeaşi notă arhitecturală, inconfundabilă prin soliditatea şi culoarea materialului de construcţie folosit - tradiţionala "piatră de Ierusalim".

Un alt grup important de investitori l-au constituit Templierii, o aripă protestantă desprinsă din Biserica evanghelică / luterană. Potrivit credinţei lor, Messia va reveni doar atunci când se vor forma aşezări în Ţara Sfântă, unde evreii să lucreze pământul, să se ocupe de diverse meşteşuguri şi comerţ. Prima "implementare" a acestui program a fost la Jaffa, acum un fel de prelungire / suburbie a Tel Avivului. A doua generaţie a ieşit de acolo şi a creat aşezarea Sharona (1871).


Ei au introdus metode moderne în agricultură şi au impulsionat tot felul de meşteşuguri. Au construit case moderne şi solide, dar şi cuvenitele localuri de pierzanie (cârciumi), care să facă viaţa nesfântă mai frumoasă. Spre ruşinea lor, în anii '30 ai secolului trecut au aderat la fascism, cu tot antisemitismul lui feroce. Drept urmare, englezii i-au alungat la sfârşitul razboiului, operaţiune desăvârşită, după obţinerea independenţei, de israelieni. Opăriţi şi purificaţi, chipurile, de pe urma greşelilor săvârşite şi a celor păţite ca urmare a acestora, Templierii s-au refugiat unde au văzut cu ochii, ajungând prin Cipru şi Australia. Dar credinţa lor, că Iisus se va întoarce atunci când Ţara Sfântă va fi înfloritoare şi atrăgătoare, îi animă şi acum pe cei vreo 40 milioane de luterani din Statele Unite, care trudesc substanţial, sub aspect financiar, la îndeplinirea respectivei condiţii.
Dar, să revenim la celebrul Zid...
(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus