Despre mititei şi alte tocături

Când am terminat de vizitat Grădina Zoologică, i-am propus Radei să tragem o fugă la Poligonul Tunari, care era alături. N-a vrut. Mi-a spus în schimb că ar mânca ceva de la bufet. "Sper că nu mititei, am stabilit deja că nu mâncăm carne tocată altundeva decât acasă", i-am spus eu, simţind în aer mirosul de mititei.

În anii aceia, din cauza lipsurilor de tot felul, nimeni nu mai ştia ce fel de carne ajunge în mititei, circulau tot felul de zvonuri. În plus, igiena alimentară lăsa mult de dorit.

"Dar miroase aşa bine, hai, nu fi rău...", s-a alintat ea. Într-adevăr, grătaragiul locului părea să aibă mare succes, am stat o mulţime la coadă până mi-a venit şi mie rândul să ridic perechea de mititei pe care o comandasem. Pentru copii, încă foarte mici, aveam nişte biscuiţi aduşi de acasă, dar Rada a mâncat cu poftă mititeii, în picioare, la o masă înaltă, pătrată, lângă alţi oameni care se bucurau ca noi, de ieşirea la pădure într-o duminică de vară. "Ce poate fi mai bun decât nişte mici cu pâine şi muştar, cu o bere?", m-a tachinat ea, înainte să plecăm spre casă. Eu nu mă atinsesem de mititei, dar nici de bere, fiindcă venisem cu Trabant-ul.

După-amiază, când am ajuns acasă, nu mai era aşa entuziastă. Începuse să aibă crampe, iar la scurt timp diaree şi vomă. S-a întins, ca niciodată ziua, în pat. Seara ajunsese palidă ca o stafie, şi abia mai respira. Când i-am pus mâna pe frunte, mi-am dat seama că avea febră. M-am speriat îngrozitor, şi am pus mâna pe telefon, să sun la Salvare. Cu un glas stins, m-a întrebat: "Unde suni? Să nu chemi Salvarea, nu vreau la spital." N-am sunat, dar am păzit-o, şi cum nu-mi plăcea cum arată, l-am sculat pe Tata în miezul nopţii, să vină s-o vadă, poate o ajută cu ceva. A venit cu o seringă şi o fiolă. În timp ce-i făcea injecţia, Rada era într-o stare de prostraţie, de semi-conştienţă, cum fusese şi la nuntă, când leşinase, şi Tata îi făcuse o injecţie, după care îşi revenise în numai câteva clipe. De data asta i-a luat ceva mai mult. Abia dimineaţă s-a putut ridica singură din pat, şi încă cu greu. După multe lichide, şi încă câteva injecţii, şi-a revenit însă de tot.

Ani de zile mai târziu, pe când lipsa cărnii nu mai era o problemă, o rudă plecată pe când eram eu mic, şi care de atunci bate lumea în diverse proiecte, se nimereşte să aibă de lucru prin Balcani, aşa încât profită de ocazie ca să treacă şi pe la Bucureşti. Mă invită la masă la un restaurant cu specific românesc, şi comandă cu mare entuziasm mititei. Rămâne mirat când gustă din primul: "Parcă pe vremuri erau mai zemoşi, şi mai gustoşi." "Eram curios ce o să zici. Sunt din carne de porc, cu bicarbonat. Eu nu mai mănânc decât mititei preparaţi de mine, şi nu atât din motive de igienă, cât fiindcă în oraş nu mai face nimeni mititei din gât de oaie, cu zeamă de oase." Nu i-a venit să creadă că mititeii sunt de porc. L-a întrebat pe chelner, care i-a confirmat. I-a lăsat nemâncaţi, în farfurie.

Cam tot pe atunci un prieten cu care lucram într-un proiect şi-a comandat la Bucureşti, la restaurant, biftec tartar. "N-ar fi mai bine să iei ceva gătit? Eu aş evita ou şi carne crudă, fie ea şi de vită", l-am avertizat eu. "Mănânc de când mă ştiu cel puţin o dată pe săptămână biftec tartar în Germania, şi n-am avut niciodată nici o problemă", a râs el de mine. Săptămâna următoare a lipsit câteva zile de la birou. Când a revenit, era slăbit, tras la faţă. "Ce s-a întâmplat?", îl întreb eu. "Incredibil, am făcut salmoneloză, şi am ajuns la spital. Iau antibiotice, acum mă simt ceva mai bine." Peste o vreme, la restaurant, la Sinaia, comandă din nou biftec tartar. "Iarăşi?", îl întreb. "Doar n-o să am tocmai eu ghinionul ăsta să mă îmbolnăvesc a doua oară." Şi totuşi, l-a avut. A treia oară, la Galaţi, nu l-am mai întrebat nimic. După asta n-a mai comandat niciodată biftec tartar. Poate doar la el, în Germania, dar asta nu mai ştiu.

(Bucureşti, noiembrie 2019)