Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În Ţara Sfântă. Acasă la poporul ales şi über alles (IV) - Marele zid Evreiesc


Bogdan Burileanu

09.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Zidul acesta, construit în anul 19 î.Ch. prezintă nu doar o certă vechime, dar şi controverse pe măsura celebrităţii şi durabilităţii sale. Romanii au impus iudeilor (care obişnuiau să se mai şi răscoale împotriva lor) tot felul de restricţii. Aşa, pentru că puteau... Dovezi arheologice mai recente, care ar fi binevenite dacă n-ar încurca alte socoteli legendare, dovedesc că această construcţie a fost finalizată doar în perioada domniei lui Agrippa al II-lea, strănepotul lui Irod cel Mare, dar accesul la Templu era plin de obstacole administrative.

Abia în 425 d.Ch, evreii din Galileea au scris Împărătesei bizantine Aelia Eudocia, solicitând permisiunea de a se ruga la ruinele Templului, care fusese dărâmat în jurul anului 70. Inimă duioasă sau cap de politician pragmatic, aceasta a zis "da" şi, de atunci, le-a fost permis oficial să se reaşeze în Ierusalim. Apoi, teritoriul a trecut la musulmani.

Pelerinul evreu Isaac Helo scrie în 1334 despre regele arab Umar, care a cucerit Palestina de la creştini, în 637. Cum făcuse un jurământ, potrivit căruia dacă va cuceri Ierusalimul, va restaura templul, el a căutat ruinele. Doar că acestea, după obiceiul oriental, zăceau ascunse sub mormane de gunoi. Legenda pretinde că un evreu bătrân s-ar fi dat bine pe lângă noul cuceritor (boală veche, de când lumea...) dezvăluindu-i unde erau rămăşiţele Templului, cu condiţia ca "Tu să juri că ne vei lăsa Zidul de Vest nouă". Regele a ordonat ca locul să fie curăţat şi să fie "construită o magnifică moschee şi evreilor să le fie lăsat Zidul de Vest, care se adunau acolo pentru a se ruga". Helo a mai scris că "acesta este Zidul de Vest, cel care stă în faţa templului lui Omar ibn al Khattab" şi care este numit "Poarta Iertării" unde evreii se adunau pentru rugăciuni. Prea rău n-au dus-o ei nici sub stăpânirea otomană, turcii fiind, timp de 200 ani, îngăduitori şi respectuoşi cu credinţa evreilor.


Au urmat englezii (prin mandat al Ligii Naţiunilor), care au urmărit în primul rând linişte. Care era greu de obţinut (şi de păstrat!) din amestecul intereselor arăbeşti şi evreieşti. Deja apăruseră germenii fenomenului ce avea să fie denumit, mai târziu, terorism (greu de stabilit care dintre părţi s-a dovedit mai inovatoare şi mai activă la vremea respectivă), iar mandatarii britanici încercau să-i facă faţă mai cu gârbaciul, mai cu interceptarea şi întoarcerea în Europa (cea aflată, mai apoi, sub puterea naziştilor - cu a lor criminală "soluţie finală"!) a vapoarelor cu emigranţi evrei, goniţi într-acolo chiar de Hitler şi ai lui.

Da, da... chiar aşa. S-a refuzat demn şi o mică şpagă de 100.000 de lire sterline (aproximativ 5 milioane de lire la valoarea de azi) din partea liderului sionist Chaim Weizmann, doar pentru a i se permite cumpărarea zonei de la poalele zidului şi dărâmarea caselor ocupanţilor musulmani. Englezii nu doar că au început să blocheze imigrările evreieşti în Palestina, dar au şi reafirmat recunoşterea dreptului de proprietate al musulmanilor asupra Zidului plângerii. Mai mult - au menţinut folosirea ulicioarei din faţa zidului ca loc de trecere de către locuitorii cartierului arab Magharbe şi au interzis amplasarea de bănci sau scaune sau orice fel de obstacole lângă Zidul Plângerii.


Escaladarea tensiunilor interetnice şi religioase a cunoscut un nou puseu violent, în ziua de Yom Kippur (Ziua Ispăşirii) din 1928, cea mai importantă dată a calendarului religios evreiesc, când britanicii au înlăturat cu forţa paravanul adus de credincioşii evrei pentru a separa femeile de bărbaţi. Lucrurile au escaladat: o intensă campanie de proteste arabe împotriva presupuselor intenţiilor ale evreilor de a intra în posesia Moscheii Al Aqsa s-a extins în întreaga regiune, având ca rezultat înfiinţarea "Societăţii pentru Protecţia Locurilor Sfinte Musulmane".

Comunuitatea evreiască a ripostat diplomatic, printr-o declaraţie în care spunea: "Noi afirmăm prin prezenta cu tărie şi sinceritate că nici un evreu nu s-a gândit vreodată să atenteze la drepturile musulmanilor asupra locurilor lor sfinte, dar fraţii noştri arabi ar trebui să recunoască, de asemenea, drepturile evreilor la locurile lor proprii sfinte din Palestina". Escaladând pretenţiile, comunitatea mai cerea ca administraţia britanică să exproprieze zidul in favoarea evreilor. Ceea ce englezilor nici nu le trecea prin gând.


Au urmat atacuri individuale asupra unor credincioşi care se rugau la Zid. Urmarea: un protest masiv. 6 000 de evrei s-au adunat la Tel-Aviv scandând "Zidul este al nostru". În ziua următoare, 300 de tineri au ridicat steaguri sioniste şi au cântat imnul Mişcării respective la Zid. A doua zi, 2000 de arabi musulmani au coborât la Zidul Plângerii, spărgând sinagoga şi arzând cărţile de rugăciune. Revolta s-a extins în zona comercială evreiască din oraş şi a fost urmată de masacrul de la Hebron unde, în două zile, au fost omorâţi 67 de evrei.

În întreaga Palestină tulburările arabe au dus la uciderea a 133 evrei, faţă de "numai" 110 arabi - majoritatea de către forţele de ordine britanice.

Şi uite aşa, din ochi după ochi şi dinte după dinte, vine ea Ziua Independenţei Israelului; cu alte probleme, încurcături şi violenţe. Nemulţumiţi de împărţeala teritorială a englezilor, iordanienii se apucă de o primă războială (acum, una de stat!), de pe urma căreia un acord de armistiţiu acorda acces evreilor israelieni la Zidul Plângerii. Şi... ce dacă? Impur şi deloc simplu, Iordania a refuzat să-l respecte. Aşa încât, nici evreii israelieni şi nici arabii la fel de israelieni nu au putut vizita locurile sfinte din teritoriile iordaniene. O excepţie a fost făcută pentru creştini, care puteau participa la ceremonia de Crăciun din Betlehem. O şmecherie diplomatică, de la tătucul Stalin învăţată: evreii puteau vizita zidul doar dacă ar fi călătorit prin Transiordania (extrem de riscant) şi dacă nu aveau o viză israeliană pe paşaport. Soluţia de a depăşi impasul? Un perimetru de pe Muntele Sionului, de unde se zărea Zidul, devine locul unde evreii se adunau pentru a se ruga.


Doar că lăcomia agresivă a unor ţări arabe, sprijinite activ de către Uniunea Sovietică, nu s-a mulţumit cu atât şi a declanşat agresiunea cunoscută în istorie ca "Războiul de Şase Zile" din iunie 1967. Că şi Dumnezeu, tot în şase zile făcuse lumea, nu? La sfârşitul acestei aventuri, Oraşul Vechi a fost cucerit de armata israeliană, rămânând sub controlul Israelului. Imediat după ocuparea locului, noile autorităţi militare au dispus dărâmarea cartierului marocan aflat în preajma Zidului, creând în faţa lui o mare esplanadă, care permite adunarea pentru rugăciune a unor mari mase de credincioşi, până la 12 000 pe zi. Şi tot aici, de atunci încoace, au loc şi ceremoniile de depunere a jurământului de către soldaţii Armatei de apărare a Israelului.

Poate plicticoasă, inventarierea reperelor istorice care au configurat mitologia acestui monument spiritual de covârşitoare importanţă în evoluţia credinţei monoteiste (iudaică, musulmană şi creştină) relevă încărcătura ideologică / religioasă şi emoţională care înnobilează monumentul.

Ajungi la el, dacă vii dinspre Vest, trecând pe nişte ulicioare înguste şi cam insalubre, cu case ce par dărăpănate prin neîngrijirea specifică mahalalelor orientale; asta după ce am străbătut şi o bună parte a bazarului (în ivrit, suk), în care mărfurile abundente se amestecă cu turiştii şi limbile lor ciudate, unde se desfăşoară nelipsita tocmeală made in Orient. Negustori arabi, neaşteptat de curaţi, prevenitori dar nu linguşitori... fiecare cu marfa şi cu demnitatea lui. Totul pare ieftin, deşi nu prea e. Dar clientelâcul cel cosmopolit şi grăbit nu stă prea mult pe gânduri. A venit să vadă şi să cumpere, ca într-un permanent Black Friday; apoi, cu sarsanalele pline, să pornească mai departe. Nu foarte... căci locul se luminează brusc şi vezi de sus Locul Sfânt. Nici măcar aglomeraţia nu e mare, la ora aceea, semn că am avut noroc.

Viermuiala omenească pare a se limpezi: bărbaţii la stânga - femeile la dreapta, nu care cumva să calci porunca, iese scandal cu proteste spontane gălăgioase şi admonestări din belşug. Oricum, spaţiul destinat celor dintâi este mai larg, aş spune chiar mai confortabil. Unii au venit cu scaune pliante, semn că vor aprofunda fără grabă. Rugăciuni rostesc, atingând zidul cu mâna sau chiar sprijinindu-se de el: iudei, musulmani, creştini. Majoritatea îndeasă, între pietrele componente, mesaje scrise. Cum se practică pe la noi acatistele, doar că acolo - culmea - sunt pe gratis! Ce-i drept, nici nu le citeşte altcineva în afara, eventual, a lui Dumnezeu; care, însă, le lasă tot acolo.

Din timp în timp, administraţia vine şi face un fel de igienizare, adunându-le şi aruncându-le. Altfel, s-ar îngrămădi ca lăcăţelele atârnate pe balustradele podurilor din oraşele cu vad turistic de către alţi umblăreţi, toţi visând astfel un fel de fixare şi ferecare a clipei, poate chiar de nemurire. Te poate surprinde, eventual, amestecul de sacru şi profan-tehnologic, căci mulţi dintre credincioşi nu uită defel telefonul mobil: poze, whats app, ce-o mai da Domnul.

Ca întotdeauna la locurile sfinte evreieşti, capul trebuie acoperit - de la pălăriile negre, cu boruri largi ale ultra-religioşilor la kipa celor mai moderaţi, simbol al credinţei că ceea ce este sub ea aparţine lui Dumnezeu. Nu lipsesc, pe căldura subtropicală, nici sombrero-uri sau pălăriile texane, caps-urile parasolar sau chiar câte o şapcă rusească. Căci, ca peste tot în Israel, invazia dreptcredincioşilor veniţi din Rusia este masivă, zgomotoasă, uneori enervantă - căci vorbesc tare, ca în Piaţa Roşie şi tind să ocupe maximum de loc pe minimum de suprafaţă. Aveam să-i întâlnesc bulucindu-se (mai mult dezordonat şi mai puţin pios) la biserica Sfântului Mormânt, dar şi la Betlehem sau Nazareth...

(Va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer