Unul dintre pungaşii mai izolaţi şi mai puţin agresivi mă abordează civilizat şi chiar inteligent, spunându-mi că-mi rezolvă toate problemele pentru xx euro. Cu ceva chin ajungem la yy, pe urmă la zz. Batem palma (la figurat numai) şi ne îmbarcăm în eterna Dacie sătească, cu garnitură de mileuri, iconiţe şi odorizante. Astea de pe urmă trebuie să-şi fi dat duhul de mult, căci aerul e complicat de inhalat. Trombonistul român meliţează întruna aşa că mă pierd repede într-o fază dintr-un film de Tarantino, în care el e vânzător politicos la o companie multinaţională şi eu un rebel (ustanik) care scoate pistolul şi scapă de el, nu înainte de a-i da explicaţia: "vorbeşti prea mult". Norocul că vama e aproape. Aci - surpriză: prin grija guvernului şi a partidului, orice român care părăseşte ţara trebuie să aibă asupra sa una asigurare medicală şi o anumită sumă în euro. Suma mea e mai mititică decât a lor, drept pentru care borfaşul amabil se oferă să mă... împrumute. Cum nu prea am de ales, accept, întrebând cu jumătate de gură cât ar fi dobânda. O nimica toată, ceva mai mult de 50%. Pentru câteva minute.
Fac asigurarea, ocazie cu care aflu că sunt cel mai avut dintre turişti. De fapt, sunt singurul - ceilalţi vor la muncă şi nu au decât banii de dobândă. Aşa că primesc întreaga sumă de la "oamenii de afaceri" locali, iar dincolo ajung fără nici un sfanţ în buzunar, mulţumind din inimă conducătorilor iubiţi, cărora mă îndoiesc că Europa le mulţumeşte din inimă pentru că au introdus măsurile care să reducă şansele hoţilor şi cerşetorilor de a trece graniţa. Primesc bancnota minusculă care trebuia să-mi completeze suma şi ne tragem lângă cabina vameşului. Care zâmbeşte fain şi se trage de brăcinari cu tâlharul meu, făcându-i cu ochiul şi plesnind paşapoartele cu ştampila. Nu m-a întrebat nici de asigurare, nici de bani. Se vede treaba că încăpusem pe mâini bune. Treaba se confirmă un sfert de oră mai târziu, când sunt basculat în faţa curţii unui sârb kladovean care face schimburi de valută şi transport de persoane. Restitui suma împrumutată, cu dobânda şi cu taxa pe servicii (pentru care am primit şi chitanţă, de una sută mii lei!), plus bacşişul, deoarece refuză să-mi dea restul, pe motiv de "lipsă mărunţiş".
Deodată mă simt şi mai mândru că sunt român. Negociez cu sârbul. Obraz subţire, de ustanik lăsat la vatră. Ne îmbarcăm spre Bor. Pe drum îmi arată orăşelele de pe malul drept al Dunării. Nici unul nu mai are vreun obiectiv industrial. Au fost bombardate. Orăşelele-sate se întind molcom pe marginea şoselelor găurite, ţăranii îmi par foarte familiari, lipsesc doar Daciile din peisaj, dar nici acelea cu desăvârşire. Cea mai dureroasă defilare e cea a porţilor de care atârnă pânze negre, pe care sunt scrise cu alb numele celor căzuţi în război. Mulţi, foarte mulţi.
La Negotin ne înţelegem că merg mai departe cu autobuzul. Primul stop e în Zajecar, un târg de ţară, după care peisajul curge monoton până la Novi Sad. De aici natura începe să devină mai vioaie, iar civilizaţia nu se lasă nici ea mai prejos, dar timpul e totuşi scurt. La prânz sunt deja în Niş, aproape de "graniţa" cu Kosovo. În sfârşit, un oraş mare. Şi frumos. Şerpuind printre dealuri sau năpădindu-le de-a dreptul, acoperişurile purpurii ale caselor se întrerup foarte rar pentru a face loc vreunui edificiu cu mai mult de două niveluri. Străzi curate şi liniştite, mulţi pomi, puţini trecători. Caut brutăria la care mă sfătuiseră prietenii să întreb de cursa spre Pristina: "Pekara Brankovica". Brutăria este, cursa nu. Mai mult - devin suspect, pentru că traversez în autogară şi caut cursa regulată şi oficială. Probabil că sunt singurul tâmpit din ultimii cinci ani care se interesează de o astfel de cursă, pentru că în faţa întrebării mele se cască ochi şi se închid ghişee în cel mai inamical mod posibil.
După o oră de orbecăială reuşesc să mă înţeleg cu un (soi de) taximetrist pentru o escapadă spre graniţa din apropiere. Rus? Nee... rumun. N-are nimic - nici o diferenţă; oricum nu ştie decât sârbeşte. Ideea e că ar vrea să mă ajute, da' nu prea poate. Frica e mare; ameninţarea - soldaţii sârbi. Îl întreb dacă mai ştie pe careva. Se mai adună vreo câţiva gură-cască şi combat din greu, etapă la care mă cam pierd de client, că nu mai pricep decât "dus", "venit", "io vreau", "nu face", "poliţie", "ajut", "pricepi" şi "treaba ta". Până la urmă se hotărăşte să mă ducă, după ce subliniază cât poate că-s riscurile mari. Aşa că ne îmbarcăm şi după o vâjâială furibundă de jumătate de oră prin sătucuri şi pe primele coaste ale muntelui prijatelju' meu mă lasă în faţa unui popas, la câteva sute de metri de graniţă - zice el -, îmbrobodindu-mă cu poveşti despre militarii bătăuşi, care pun sârbilor cătuşe şi-i iau la "cercetări". Mult mai amabil decât omologul lui român, îmi permite totuşi să dau un telefon de pe mobilul său, ceea ce avea să-mi uşureze călătoria. Cuca muntelui, o cârciumă şic, săpată în piatră, cu doi pacienţi care sorb bere şi mă studiază tăcuţi. Aflu că, de fapt, graniţa e ceva mai departe. Fac autostop.
După o jumătate de oră tot autostop fac, pentru că maşinile trec din 5 în 5 minute, în goană mare. Soldaţii de pe tancheta KFOR mă privesc chiar cu amuzament. Aveam să aflu că pe-acolo e riscant să ridici mâna, pentru că, în funcţie de interpretare, te poţi alege cu tratamente nu prea plăcute. În sfârşit, opreşte un camion. Mă felicit că nu am pornit să tai muntele la picior, pentru că până la graniţă erau câţiva kilometri buni. Vreo 15. Camionagiul mă coboară înainte de a intra în raza vizuală a grănicerilor - şi el se teme. O apuc la pas, fără să înţeleg de ce s-au oprit grănicerii din treabă de cum am apărut de după cotul drumului.
Merdare. O şa cocoţată în munte, tăiată în două de şoseaua îngustă, care se împiedică de fortăreţe menite să-ţi amintească unde eşti. Între cele două cazemate din saci de nisip (cea sârbească şi cea KFOR) sunt câţiva metri. Cea sârbească încalecă şi banda dreaptă a şoselei; cea KFOR pe cea stângă. Dincoace de cazemate este o baracă ridicată pe bolţari, în care e "vama" sârbilor. O coadă de 3-4 automobile şi camioane, trei militari înarmaţi şi unul tolănit pe o bancă, în tricou şi ţigară. Eu mă uit la cazemată, ei se uită la mine. Îmi pare că nu înţeleg ceva, dar nici ei nu par să priceapă de unde am aterizat eu. Şeful (căci asta presupun că e cel tolănit şi în ţinută "neregulamentară") e chiar amuzat, dar nu se clinteşte de la locul său. În schimb soldaţii îşi strâng mai tare automatele. Eu, ca teroristul, merg mai departe în pas vioi. Ajuns la câţiva paşi, salut - "Dobar dan!" ("Bună ziua") - şi scot paşaportul. Nu se obosesc să răspundă, unul ia paşaportul şi dispare în baracă, altul îmi împunge sacul cu ţeava armei şi zice: "Otkrît" ("Deschide"). Dau sacul jos, trag fermoarul şi îmi aprind o ţigară, aruncând priviri spre crestele munţilor; se anunţă o după-amiază superbă. Încruntatul scotoceşte temător prin geantă. Scoate ţigările şi le dă altuia, să verifice pachetul. Acesta îşi ia treaba în serios, scoate mai multe ţigări din pachet şi le pipăie curios. Cărţile şi tricourile scapă repede; caietele nu. Vrea să ştie ce scriu eu pe-acolo. Nu pricepe o iotă, dar le verifică pagină cu pagină. Ce caut? Merg la prietenă. Unde stă? Auf... pe asta n-am prevăzut-o. Spun oraşul - n-ajunge. Mai mult nu ştiu - foarte grav.
Norocul însă pune capăt conversaţiei stupide, cu mine în rol de neznam (niznaiu)... pe o pagină dintr-un caiet a descoperit numele "BRANKA" şi, alături, numărul ei de telefon. Prefixul spune clar că e din reţeaua sârbească, iar numele e şi el sârbesc. Gata, pot să strâng şi s-o şterg. Vine paşaportul din baracă, îl iau şi trec la slalom uriaş printre cazemate. Dincolo nu mă ia nimeni în calcul, verifică doar paşaportul şi mi-l înapoiază. Totuşi, nici o viză nu a mai apărut în paşaport după cea de la intrarea în Serbia - "graniţa" e de fapt o linie de front. Sau de pace - nu ştiu. "Dincolo" ziua e mai însorită. Oboseala e mare, dar uit de toate când îmi dau seama că telefonul şi-a făcut efectul: la vreo 100 de metri, după o cazemată-paravan care blochează sensul de intrare în "vamă", mă aşteaptă prietenii. Repede toate devin roz, chiar şi praful care pluteşte peste minaretele Priştinei, unde ajungem imediat. Aici agitaţia e mare şi, mai ales, pestriţă, dat fiind că centrul găzduieşte cartierul general KFOR. Spre lăsarea întunericului pornim spre Prizren, locul de reşedinţă. Peisajul seamănă grozav cu cel din România din '90-'92, cu cârciumi încropite pe te miri unde, staţii de benzină în perpetuă construcţie, maşini de o mână cât se poate de a doua, depozite de marfă în aer liber şi păduri de antene de satelit.
A doua zi - excursie în creierul munţilor, aproape de graniţa cu Albania, la o familie de ţărani musulmani. Satul răşchirat şi straniu, Dragaş, e aşezat pe un soi de pinten al muntelui, destul de ocrotit. Suntem primiţi în "camera bărbaţilor", unde în afară de un covor şi un brâu de perne care înconjura podeaua nu se mai află nimic. Primim cafele, apoi o armată de copii ne aduc, pe rând, lighean pentru spălatul mâinilor şi masa. Pe o roată imensă din lemn, cu trei picioare care o ridică vreo douăzeci de centimetri de la podea, încep să curgă farfurii, castronaşe, castroane, tăviţe, pahare. Masă fără carne (familie săracă) şi destul de curioasă. Brânză, iaurt, un soi de marmeladă şi... atracţia mesei: flia. O plăcintă foarte groasă, care, judecând după cele înşirate pe masă, ţine loc de pâine şi de (suport pentru) desert. Este făcută din zeci de foi asemenea unor clătite, dar foarte subţiri, între care se presară ceva mirodenii. După o felie zdravănă de flia şi câteva linguri de iaurt m-am declarat împăcat cu prânzul. Gazda, o femeie rotundă şi ştearsă, căreia cu greu i-ai putea ghici vârsta, povesteşte de zor în albaneză cum a gătit flia, prin '99, pentru o întreagă tabără de refugiaţi. Cea care ne traducea în engleză, o avocată din Prizren, adaugă informaţii interesante celor spuse de gazdă. După ce dispare masa apar câteva cutii cu diverse fire şi floricele din materiale cât se poate de plasticate şi pastelate. Sunt "produsele" gazdei: podoabe pentru rochiile bosniace. Traseul este complicat, iar preţul obţinut pentru o floare minusculă, împletită cu multă migală într-un exasperant ritm de melc (producţia maximă era de câteva zeci pe zi) este atât de mic încât trebuie să te gândeşti la şiraguri sau cutiuţe pentru a putea vorbi de euro. Dintre copii, doar băieţii pot merge la şcoală la oraş - fetele, indiferent de dotarea intelectuală (pe care, de altfel, este greu de crezut că o poate proba ceva sau cineva), rămân pe lângă casă, în aşteptarea vreunui peţitor salvator. După două ceasuri de discuţie coborâm scara neterminată a casei şi urcăm în maşina înconjurată de copii. Nu pentru că maşinile ar fi rare, ci pentru că inscripţiile de pe portiere îi făceau probabil să creadă că avem ceva pentru ei. Am învăţat şi câteva cuvinte: "miredita" (bună ziua), "hvalem deriti" (mulţumesc), "po" (da), "jo" (pronunţat "io" - nu) şi "uje" (pronunţat "ui" - apă).
Coborâm din munte şi zărim Prizren-ul înroşind valea sub o pălărie de praf roşiatic. Cum ne apropiem, marginile şoselei încep să se încarce cu munţi de suc şi bere, haine colorate şi tot felul de mărunţişuri - en-gros-urile. În Kosovo poţi face foarte puţine lucruri. Să munceşti pământul (dificil, mai întâi pentru că e puţin, apoi pentru că utilajele sunt şi mai puţine), să vinzi într-un magazin sau într-un depozit sau să lucrezi în administraţia pe care UE se chinuieşte s-o pună pe picioare. Şi terasele sunt pline, pentru că se pare că în afară de îndeletnicirile economice (adică importuri şi vânzări) şi administrative se mai întind şi altele. Până nu demult, nu existau facturi telefonice. Oamenii vorbeau, dar nu plăteau. Acum a apărut şi o reţea naţională de mobile: Dardanet. Pentru a pricepe mai bine numele, încercaţi un Dacianet - spune cam acelaşi lucru. Are tarife exotice, dar cu toate astea mobilele sunt destul de răspândite.
De altfel, kosovarii sunt nişte albanezi foarte patrioţi. În fosta baie turcească din Prizren e amenajat un scurt muzeu "istoric", în care sunt câteva hărţi şi multe poze. La loc de cinste e aşezată harta "Dardaniei mari", o entitate statală "întregită" pentru doar câţiva ani, spre sfârşitul secolului XIX, cuprinzând teritorii din Grecia, Macedonia, Bulgaria şi Serbia alipite Albaniei. În rest, toate bune atâta timp cât statul le e recunoscut ca leagăn de civilizaţie, limba ca foarte originală etc. (Apropo: româna se trage şi ea din albaneză!) Vechile poezele naţionaliste bine sădite de comunişti (şi nu numai) au versuri dulci. De altfel sârbii sunt retraşi prin sate destul de bine ascunse. Cartierul sârbilor din Prizren este o vale a plângerii: case abandonate sau dărâmate, cu acoperişuri pierdute prin buruieni. Există şi o comisie care dirijează repatrierea sârbilor, numai că cifrele celor plecaţi le depăşesc cu mult pe cele (ridicole) ale celor întorşi.
Fostele biserici sârbeşti (trei) sunt toate în ruină, una singură fiind suficient de "nevandalizată" pentru a găzdui câteva oficieri pentru funcţionarii internaţionali. Pe toate străzile care duc către două dintre ele, aşezate în oraş, sunt ţevi solide aşezate de-a latul străzilor. Aflu că sunt puse acolo pentru a împiedica apropierea în viteză a maşinilor şi, astfel, aruncarea unor noi cocteiluri incendiare (specialitatea casei). Paza pare destul de săracă la cele două "de jos". Cea de pe deal, de deasupra cartierului sârbesc, este întărită ca o cazemată. Şi forţele KFOR sunt numeroase şi o tratează ca pe un obiectiv principal. Sus însă, pe stâncile de de-asupra oraşului, unde cândva a fost o cetate, priveliştea e minunată. Îţi dai seama cât de mic este de fapt oraşul, care adăposteşte însă aproape 200.000 de oameni. Dat fiind că blocurile sunt rarissime (şi cu puţine niveluri), singura soluţie rămasă ar fi aceea ca familiile să fie foarte numeroase. Centrul, tăiat de râul scăzut şi mizer (deşi cu nume de curat: "Bistrica" pe vremea Yugoslaviei, "Lumbardhi" mai nou, de când botează albanezii) strecurându-se prin caniculă în albia impunătoare, are porţiuni de-a dreptul magnifice. Podurile care fac legăturile între cele două părţi ale oraşului, câteva case cu vârste respectabile şi moscheile sunt de-a dreptul fermecătoare.
Moscheile înalţă minarete dotate cu megafoane, formând o reţea astfel dispusă încât, în orice parte a oraşului te-ai afla, auzi văicărelile muezinului. Începutul chemării e timid, dar după câteva secunde totul se transformă într-un vacarm grăbit, care irigă fiecare cotlon al oraşului. Un neiniţiat poate fi atras în primele zile, dar după o vreme hărmălaia devine sufocantă. Partea bună e că totuşi durează puţin (cam 5 minute, de vreo 5 ori pe zi). Într-una din zile am şi intrat într-o moschee; cea mai mare, aşezată în centru, purtând numele "Sinan Paşa". Un aer sărăcăcios, de biserică părăsită. Pe jos sunt întinse covoare care se încalecă acoperind în întregime pardoseala. Nici picturile nu se depărtează de austeritatea locului - religia interzice reproducerea chipurilor umane, aşa încât cele mai multe "icoane" constau în naturi moarte şi versete din Coran.
Din spatele moscheii porneşte principalul bulevard al oraşului, Shadervan, care după-amiaza şi în zilele "libere" este inundat de întreaga populaţie tânără a oraşului. Nu se produce însă vânzoleala unui oraş asiatic, pentru că există sensuri stricte de mers, care nu am înţeles cum se formează dar în mod clar sunt respectate. Când e plin, bulevardul arată ca prins de o horă tăcută, în care sensul şi ritmul nu se schimbă niciodată. Zona este înţesată de terase la care se servesc băuturi îmbuteliate în afară şi toate soiurile de cafea. Care, de altfel, este omniprezentă, dar cea mai apetisantă pare aceea pe care un băiat de prăvălie o transportă pe tipsia prinsă-n cârlige, pentru a servi paşalele care stau pe scaunele din faţa prăvăliilor. Căci fiecare prăvălie goală are scaunul din faţa uşii ocupat. Şi invers: unde scaunul e gol, prăvălia e ocupată. Şi pentru că am ajuns la prăvălie, remarcabil simţul negustoresc al localnicilor, foarte politicoşi, dispuşi să răscolească toată vitrina pentru a-ţi prezenta marfa, gata să negocieze orice şi pricepuţi a număra euro. Despre turism pare să nu fie vorba, cu toate că sunt locuri foarte frumoase. De pildă, la ieşirea spre vest a oraşului începe un defileu pitoresc, scăldat de Bistrica şi presărat cu câteva case de odihnă foarte cochete, printre care s-au strecurat şi câteva restaurante. Rećane, cum se numeşte zona, ar putea fi o paradisiacă staţiune montană.
În afară de manifestaţiile şi manifestările naţionaliştilor ridicători de statui pentru eroii UCK, la care trupele KFOR şi oficialii ONU asistă cu mult calm, în locurile astea nu se petrece nimic. Kosovarul se trezeşte, merge la slujbă (dacă are - dacă nu, şade frumos la umbră mulţumind lui Allah că a inventat cafeaua şi airanul şi că, în genere, s-a gândit la toate cele trebuincioase odihnei), iese să dea târcol centrului, bea bere sau ce-i dă mâna, ascultă frumuşel muezinul de noapte (asta dacă nu cumva, după atâta antrenament, vocile care plesnesc din megafoane au devenit simple detalii naturale) şi se retrage să doarmă, după ostenitoarea traversare a zilei.
Aşa se face că, după numai o săptămână, plec din Prizren ducând cu mine locul întreg, cu oameni şi întâmplări, cu praful său roşiatic, cu delicioasa mâncare turcească, cu veşnicul Allah turnat prin megafoane în căldarea micului univers pietros şi cu un Cd "originalizat" de micii întreprinzători kosovari, care fabrică orice album cu 1 euro.
Merdare, de data asta în cruce de noapte, sub o lună plină uriaşă. "Vama" Naţiunilor Unite are generator de electricitate; sârbii au lanterne. Sunt coborât din microbuzul care transportă semi-legal sârbi spre Belgrad şi urcat într-un taxi, fără nici o explicaţie. Microbuzul trece uşor, taxiul nu prea, pentru că paşaportul meu e tot românesc. Povestea interogatoriului reîncepe. De data asta e mai simpatică, pentru că ţigări nu mai am, în schimb am printul unui mesaj în engleză (limbă foarte străină pentru sârbi!), primit de la un prieten, destinat lecturii pe drum. Suspect. E prezentat şefului. Acesta, deştept foc, dă aprobarea: "Internet!" Descoperitorul se luminează şi el: "Aaa... Interneeet..." Şi sunt salvat de aceeaşi inscripţie din caiet, cu numărul de telefon al Brankăi, din reţeaua sârbească. Tovarăşii din taxi răsuflă uşuraţi şi demarăm în viteză. Abia după vreo jumătate de oră de linişte şi goană pe şoseaua goală şi şerpuitoare (timp în care încep vreo câteva scenarii care să explice dispariţia misterioasă a microbuzului, fără să-mi iasă vreunul) oprim la un popas unde e parcat microbuzul. Sunt transbordat din nou şi demarăm spre autostradă. Luna se face tot mai mică, satele şi drumurile la fel. Într-o oră urcăm pe autostradă şi începe cursa monotonă prin peisajul în care alternează aridul şi bogăţiile vegetale. Din când în când îmi agăţ prelung privirile de lună, încercând să dorm. Fără succes. Noaptea trece uşor, lăsându-ne cu zorii la coadă la intrarea în Belgrad. O capitală care are propria-i poveste.