Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Periplu magrebin


Irina Stefuriuc

18.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am plecat din Bruxelles cu un caiet de română liniat cu roşu pe margine, punându-mi în cap să scriu conştiincios în el zi de zi. În prima seară pâlpâia neonul, e foarte enervant când pâlpâie neonul. Am scrijelit două trei idei şi am lăsat-o baltă. Şi tot aşa... Dar cu atât mai bine, pentru că altfel nu m-aş fi pus niciodată să transcriu însemnările şi voi n-aţi fi auzit decât fraze standard la telefon sau pe e-mail – «ioi cât de fain o fost! »

Am ajuns în Casablanca pe 30 ianuarie. Voi mai ţineţi minte filmul Casablanca? Eu nu-mi amintesc decât faza de la final cu avionul. In sfârşit, nu ştiu de ce, dar Casablanca avea o rezonanţă foarte specială în capul meu înainte să o văd. Poate că şi în al vostru – ei bine, e un oraş ciudat. Construit de francezi la început de secol 20, e un oraş cu o schemă hiper europeană, cu clădiri art nouveau şi art deco superbe, dar într-o paragină şi prăfuială cam ca alea din piaţa Traian din Timişoara. Bulevarde largi cu palmieri şi portocali cât încape coexistă cu o medina în care ţi-e efectiv frică să intri. Poate că acolo mai mult ca oriunde în Maroc, te frapează contrastul între părtile prospere şi sărăcia lucie, între marocanii occidentalizaţi şi cosmopoliţi întâlniţi în cafenele în care vezi femei singure fumând şi citind ziare şi ceilalţi, îmbrăcaţi invariabil în djellaba, sorbindu-şi interminabilul ceai de mentă în localuri în care n-a călcat vreodată picior de doamnă sau domnişoară. Am văzut o expoziţie de artă contemporană marocană într-o catedrală catolică abandonată în care erau întinse pânze peste tot ca să protejeze lucrările de găinaţul porumbeilor care zburau bezmetic din zid în zid. Am văzut moscheea lui Hassan al II-lea, cea mai mare moschee din lume după Mecca, singura vizitabilă de non-musulmani în tot Marocul şi cea a cărei construcţie care a doborât inflaţia în Maroc pentru o bună bucată de vreme – fiind ridicată cu bani donaţi mai mult sau mai puţin cu dragă inimă de musulmani din toată ţara. Am mâncat într-un bistrou în care îi plăcea lui Saint-Exupery să-şi facă veacul când se întorcea din zborurile lui prin deşert. Am văzut poliţişti luând şpagă în pungi de nylon negre şi copii desculţi mâncând pâine goală de la geamul unui restaurant chic cu preţuri pariziene. Şi ne-am hotărât să plecăm a doua zi spre Marrakech, căci ni s-a părut ca am văzut tot ce era de văzut în Casablanca într-o zi.

Marrakech-ul e un loc vrăjit. E un oraş neverosimil. Un labirint de mici cartiere meşteşugăreşti, fiecare cu breasla lui, un loc în care nici o harta nu e utilă, în care trebuie să te uiţi bine de tot la ceea ce vezi, pentru că s-ar putea să nu mai regăseşti locul acela niciodată, după cum la fel de bine se poate s-ar putea să-l reîntâlneşti de zeci de ori în aceeaşi zi. E un oraş halucinant, în care oamenii se mişcă toţi cu o rapiditate fantastică, pe jos, pe biciclete, pe motorete şi în taxiuri, zgomotos şi cinematografic, dătător de dureri de cap şi senzaţii de extaz. E mic şi strâmt dar pare infinit. Străzile, ele însele desfundate, se înfundă în câte o uşă colorată. Pereţii exteriori sunt rozalii-portocalii-roşiatici, fără excepţie, fără geamuri aproape, reci şi umezi. În ei se cască din loc în loc scorburi lungi şi înguste, în care oameni înnegriţi de soare, praf şi oboseală beau un ceai în aşteptarea tajinei preparate din cap şi măruntaie de oaie. Nu trece niciodată multă vreme şi întâlneşti o moschee cu difuzor care cântă chemarea la rugăciune, în care intră la fel de grăbiţi o armată de oameni abandonând la intrare un munte de şlapi. (Dacă închid ochii şi mă gândesc la sunetele Marocului, ei bine astea sunt, chemarea la rugăciune urlată de difuzor, mereu aceeaşi voce, în înregistrări de calităţi diferite, şi târşâitul şlapilor prin praf). Şi mai sunt găoace din care îşi iţeste capul câte un copil învârtind un scul de lână, sau cuburi în care cioplesc câte ceva grupuri de bărbaţi învăluiţi în fum de ţigară, sau cutii luxoase cu antichităţi de tot soiul, sau pur şi simplu magazine standard specializate pe categorii: curelele cu genţile, sandalele cu babouchii (ăştia sunt nişte papuci, unii de casă, alţii de stradă, foarte faini şi comozi, eu mi-am cumpărat două perechi), eşarfele cu ţesăturile, farfuriile cu cănile, covoarele cu cuverturile, cerceii cu brăţările şi aşa mai departe. Asta e ce e la vedere. Dar Marrakech-ul e mai ales un oraş despre ceea ce nu e la vedere, despre ceea ce e ascuns în spatele uşilor şi coridoarelor în igrasie, despre ceea ce nu e indicat pe nici o hartă şi există pe străzi care nu au nume. E despre răsplata îndrăzneţilor şi despre Jamaa el Fna, despre care o să vorbesc într-o clipă. Aşadar, dacă veţi ajunge vreodată pe acolo, îndrăzniţi, intraţi în labirint şi împingeţi porţi. Pentru că în spatele porţilor e paradisul călătorului din o mie şi una de nopţi : curţi răcoroase, bazine cu peşti şi flori, fântâni arteziene, mozaicuri rafinate, lemnării sculptate, linişte, muzică, miresme îmbietoare de mâncare... Câte o femeie zâmbitoare (musai cu năframa-n cap) poate că vă va pofti să vedeţi mai departe casa, să urcaţi pe terasa de pe acoperiş – de acolo se văd mereu culmile înzăpezite ale Atlaşilor (atât de aproape de parcă oraşul ar fi construit în mijlocul lor) şi minaretul Kotoubiei, superb.

De unde plănuiam să poposim în Marrakech două-trei zile, ne-am trezit rămânând acolo şase. În seara de Anul Nou am rătăcit prin soukuri până am nimerit în Jamaa el Fna. Jamaa el Fna... Piaţa pe marginile căreia nimeni nu s-a învrednicit vreodată să înalţe vreun monument mai de seamă sau vreo clădire remarcabilă. Piaţa înţesată de oameni, sunete, culori şi mirosuri la orice oră din zi şi din noapte. Locul în care înţelegi că Marrakech-ul găzduieşte generos câteva veacuri întregi, intacte şi autentice, în înfăţişări şi îndeletniciri de oameni. În Jamaa el Fna vezi aşa: vânzători de supă de melci, nebuni pe motorete, dentişti ambulanţi (nu glumesc, zău, am văzut nişte oameni parcă picaţi dintr-un tablou, etalându-şi colecţia de măsele scoase de-a lungul vremii, o colină de măsele albe pe o tejghea improvizată, alături de un cleşte înfricoşător pentru orice om care a avut vreodată o durere mai serioasă de dinţi), vraci domnind peste câte un covor plin de ierburi miraculoase (şi misterioase thereof), show-uri cu copii boxeri, îmblânzitori de şerpi (cu flaut sau oboi, ca la carte), posesori de maimuţe îmbrăcate în jacheţică şi tichiuţă invitându-te să tragi o poză cu frumoasele animale, travestiţi, vânzători de haşiş, muzicanţi cu instrumente al căror nume nu cred să-l fi auzit vreodată, povestitori în jurul cărora se adună în cerc gros mulţimea, ghicitori, escroci, vânzători de ţigări la bucată (pe care îi recunoşti după clinchetul monezilor pe care le saltă în aer neobosit), lustragii de pantofi, inventatori de tot soiul de jocuri cu premii (sticle de cola, gumă de mestecat, ruj de buze). Am mâncat la lumina becurilor ţinute aprinse de motoare de motocicletă. Am băut de ne-am spart ceai de mentă în aşteptarea anului nou. Ne-am întrebat dacă are să se întâmple ceva la ora 12 – de parcă nu se întâmpla deja TOTUL în piaţa aia fermecată. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, luminiţele atârnate în palmieri şi portocali au continuat să pâlpâie la fel de fluorescent ca înainte, turiştii s-au pupat între ei şi şi-au urat an nou fericit, locul a zumzăit mai departe netulburat şi într-un final am luat-o spre hotel că înţepenisem de frig în ciuda ceaiului şi a atmosferei febrile. (Temperatura e delicioasă –da, ăsta e cuvantul – în Maroc în timpul zilei în luna ianuarie, între 20 şi 25 de grade, dar de cum apune soarele scade cu vreo 15 grade, dintr-o dată).

Din Marrakech, în ziua în care ne-am hotărât că ori plecăm pe loc ori nu vom mai fi în stare să o facem vreodată, am luat un autobuz către Ouarzazate (locul care găzduieşte Hollywoodul sau Buftea autohtone, unde s-au filmat Lawrence al Arabiei şi parcă Gladiator, dar de ăsta ultimul nu bag mâna în foc) şi de acolo o maşină închiriată mai departe către marele Sud. Am ajuns în deşert noaptea, iar pentru prima clipa nici măcar nu am observat că începuseră să ne clănţăne dinţii de frig. Cerul e absolut fenomenal în deşert, toate stelele universului se văd clar şi bine şi par atât de aproape! Bolta ţi se curbează deasupra capului şi eşti învăluit de stele. E fantastic! Prima noapte am petrecut-o în Skoura, un sat în mijlocul unei oaze din deşertul muntos. Acolo se găseşte una dintre cele mai mari şi frumoase kasbah din Maroc – drept dovada stă faptul că au fotografiat-o şi reprodus-o pe bancnota de 50 de drahme. Kasbahlele astea sunt iarăşi nişte apariţii neverosimile: nişte construcţii uriaşe, adăpostind în vechime până la 70 ba chiar şi 100 de oameni în mod permanent, adică întregul trib care le ridica, cu câte trei etaje, nenumărate aripi şi anexe, tot atâtea bucătării câte familii le locuiau, mici sau mari grădini şi livezi înconjurându-le, cum spuneam, nişte construcţii uriaşe făcute doar din pământ şi paie. Arată ca nişte castele de nisip ridicate de copii pe malul mării şi uscate apoi de soare şi de vânt. După fiecare ploaie ele trebuie peticite şi refăcute, pentru că altfel zidurile li se surpă şi se dizolvă. Multe dintre ele sunt în paragină, pe cale de dispariţie, altele sunt doar parţial renovate, nu sunt proprietatea nimănui pentru că sunt proprietatea prea multora (de obicei există zeci de moştenitori care au fiecare o mică parte din aşezământ), altele sunt încă locuite după obiceiul străvechi: animalele ocupă parterul, iar etajele sunt împărţite de membrii familiei. Se înalţă peste tot, am întâlnit una locuită din întâmplare, făcând un ocol pe malul umbrit de palmieri al unui rau, am intrat în ea şi am fost întâmpinaţi de o grămadă de copii care ne-au călăuzit prin ea, sfârşind prin a fi invitaţi la ceai de un străbunic care ne-a arătat în buletin că era născut în 1908 (dar de fapt cică nici aia nu era adevărat, ne-a spus nepotul său, adica omul ăla care a stat cu noi la ceai şi a dizolvat un kil de zahăr într-un ceainic de un litru, de mi s-a făcut mie rău instantaneu privind şi întelegând că asta beam eu de cinci ori pe zi în Maroc, ar fi fost chiar şi mai bătrân de atât!!!). Să ne înţelegem, personajele astea, îmbrăcate toate în costume tradiţionale, trăiesc într-o casă cu etaje multe construită doar din pamant şi paie; într-una din aripi ţineau animalele; în alta un hatama tractorul made in istanbul pe care cu mândrie ni l-au arătat; într-o curte interioară şedeau femeile şi invarteau fuiorul (jur!); în alta am baut ceaiul cu străbunicul, bunicul, fiul şi nepoţii, la umbra portocalilor şi mandarinilor; în alta străbunica tăia gâtul câtorva găini pe care a încercat să le fure o pisică în timp ce noi făceam schimb de numere de... mobil cu bunicul, care m-a pus să-i dau un bip să fie sigur că am băgat bine numărul în telefon; în stradă cânta un cineva la flaut, dulce şi usor jazzy... Era încă o zi în care parcă totul o luase razna de atâta frumos!

Bon, şi scriu deja la povestea asta de două săptămâni, câte o bucată pe zi (adică am scris fin fix trei sau patru zile în total) iar dacă vreau să sfârşesc vreodată va trebui să trec direct la Essaouira, ultima destinaţie. O să zic doar foarte pe scurt că am ajuns în final şi în Sahara de Vest, bucata marocană de unde dacă te uiţi noaptea vezi luminile Algeriei. Ne-am plimbat o zi întreagă în cei 7x25 km, cât are deşertul marocan. A fost mai puţin impresionant decat mă aşteptam, dar asta doar pentru că de îndată ce ajungeai pe culmea unei dune mai înalte vedeai marginile deşertului – ciudată povestea asta, o mare de nisip care începe dintr-o dată, din buza deşertului pietros şi se termină tot dintr-o dată, la fel. Dar e nedrept şi e păcat că e aşa, pentru că nimic nu se compară cu formele şi culorile dunelor – mereu schimbătoare, la fiecare pală de vânt şi la fiecare pas al soarelui. În toată ziua aia n-am întâlnit pe nimeni, în afara unui copil care a răsărit din senin în vârful unei dune şi mi-a vândut un scorpion roşu cu verde, confecţionat de el din sârme şi cârpe. Îl chema Mohamed. Ca pe toţi băieţii din Maroc.

OK, aşadar, Essaouira. Sau Mogador, pentru cei care preferă. Oraşul alb-albastru de pe malul Atlanticului, cu o fortificaţie cu tunuri pe care te întinzi la soare şi caşti gura la valurile care se sparg spectaculos de pietrele uriaşe de pe ţărm. Cam asta e distracţia principală, asta şi plaja, sau asta şi peştele mâncat în port, la botul bărcii. Noaptea e un pic ciudat, cred că Essaouira trebuie să fie unul din locurile cu cel mai ridicat consum de haşiş, pentru că ochii tututor sclipesc în mod suspect şi ca să te faci înţeles trebuie să repeţi de câteva ori ce voiai să zici. Aproape invariabil. Dar e locul în care am văzut cei mai fantastici ficuşi. Voi ştiaţi că ficuşii ăia pe care fiecare dintre noi i-a avut la un moment dat ca plantă de apartament sunt de fapt nişte falsuri crase? Pentru că ficuşii adevăraţi sunt nişte arbori în toată puterea cuvântului, în care se caţără mâţele şi la umbra cărora încap cam două-trei mese, cu scaune cu tot ?

Eu zic că ăsta ar fi un sfârşit bun pentru povestea mea. Oricum, se cade să o duc la un bun sfârşit. Aştept să-mi povestiţi şi voi una-alta şi să veniţi să vă arătăm diapozitivele – pe care încă nici nu le-am developat măcar, dar până veniţi voi la Bruxelles, le developăm cu siguranţă. (Ce povestitor hâtru mai sunt şi eu!)



Bruxelles, ianuarie 2005
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Buna, Irina!
    Xandra [membru], 30.10.2009, 15:34

    as vrea sa stiu daca tatal tau a fost din Suceava, pentru ca ma mira faptul ca te cheama Irina Stefuriuc (ceea ce ar insemna ca noi doua suntem rude!). as vrea sa-mi raspunzi pe mail [[email protected]] :). Multumesc!

Spacer Spacer