Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Revoluţia dincolo de noi


Bogdan Ghiu

15.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Răspuns la ancheta revistei Apostrof cu titlul "30 de ani de la căderea totalitarismului socialist".
 
Trăiesc - trăim noi, ca generaţie (80) - un moment de magică "numerologie" personală (şi micro-colectivă, generaţională): în 1989 aveam foarte puţin peste 30 de ani, iar de atunci se împlinesc, iată, 30 de ani. Nu întîmplător l-am provocat pe vechiul meu prieten şi coleg de generaţie, cunoscut iniţiator al Proclamaţiei de la Timişoara, Vasile Popovici, la o întîlnire, care a şi avut loc în septembrie la deja celebra librărie "La Două Bufniţe", cu titlul - repet, magic, fascinant pentru mine - "Revoluţia la 30 de ani". Dar şi cu subtitlul "Zidul şi zidurile".
 
Cum se face o revoluţie şi ce rămîne din ea? Ce a rămas, ce a devenit, cum a "crescut", s-a "maturizat" sau, deja, a "îmbătrînit", dacă nu va fi "murit" deja şi nu va fi fost, chiar, uitată (fără ghilimele, de data aceasta) Revoluţia din Decembrie? Pentru că, da, Revoluţia din Decembrie nu se poate spune că a murit, dar sigur s-a "transformat" (chiar în minţile şi evaluările noastre: şi evenimentele istorice au istoria lor, cad pradă istoriei) şi şi mai sigur a fost uitată.
 
Cum adică "uitată"? În ce sens? În sensul că, pentru generaţiile născute de la Revoluţie încoace şi datoare, tocmai, Revoluţiei, ea este un eveniment abstract, fără carne şi sînge (carnea a fost topită de "regimul" anterior, sîngele a fost făcut să curgă la Revoluţie...), la fel ca, pentru noi toţi, Revoluţia de la 1848, de exemplu. Trecutul este omogen, otova, dacă nu ai fost contemporan cu anumite evenimente, deci dacă nu ai o memorie proprie, oricît de infidelă, de "partizană", a lor, ele nu există decît ideal, nominal, se "tasează" şi se înghesuie în "groapa comună" a unei întregi istorii, chiar dacă sînt despărţite de zeci sau chiar sute de ani.
 
Revoluţia din Decembrie lipseşte, viu, din memoria publică românească, a fost lăsată să devină un eveniment mort, artificial, uscat, "ideal", pur nominal, a fost făcută să devină (rămînă) istorie ca nu cumva să (se) facă istorie, a fost oprită, întreruptă încă de pe cînd era încă vie şi în desfăşurare de către lovitura de stat condusă, sau poate mai exact ar fi să spunem preluată de Ion Iliescu, astfel încît nu se poate să nu se pună întrebarea: unde ar fi ajuns, către ce ar fi condus Revoluţia din Decembrie dacă ar fi fost lăsată să facă, să se facă istorie?
 
Nu ştim, dar sigur e că ea a fost nu atît "confiscată", cum s-a spus, cît omorîtă din faşă. Altfel spus, artificializată, vandalizată prin îngheţare, mortificată, transformată într-o mumie, adică într-un simplu monument abstract, fără legătură cu nimic, cu viaţa în primul rînd, exact asemenea monumentului închinat, cică, ei din Piaţa Palatului, care pe lîngă că e cu totul neinspirat şi a fost zeflemisit de toată lumea, a fost lăsat şi pradă "libertăţii" de vandalizare postrevoluţionare, continuînd să fie batjocorit de o libertate simplă, imediată, dar pe care tocmai Revoluţia a făcut-o posibilă.
 
Revoluţia nu a produs un stat pe măsură, deci o memorie publică de sine corespunzătoare. Revoluţia a fost, prin urmare, ucisă de mai multe, de cel puţin două ori, şi continuă să fie asasinată, mărunt dar decisiv, zilnic: o dată în prezentul ei, fiind, cum spuneam, întreruptă, oprită şi fals continuată ("confiscată", "deturnată"), şi de atunci încolo (încoace) prin separarea ei de viaţă, ajungîndu-se la strania, catastrofala situaţie ca, atunci cînd se produc, manifestaţiile actuale de stradă să nu se revendice de la ea, ca şi cum istoria română nu ar conţine o revoluţie, adică ceva oricînd actualizabil, potenţialul de schimbare prin excelenţă. Ca şi cum Revoluţia nu a fost, ci ar fi - tot mai improbabil, total improbabil - de abia de acum încolo să vină. Au, deci, perfectă dreptate aceia, puţini, care nu pot să nu remarce situaţia absolut stranie, enorma contraperformanţă, cum s-ar spune azi, de a a fi avut o Revoluţie şi de a fi pierdut-o ca potenţial, altfel spus, de a nu fi lăsat, de a nu fi lucrat pentru a o transforma într-o mitologie istorică, altfel spus într-un motor cu nesfîrşit potenţial de actualizare.
 
Revoluţia a ucis, dar a şi fost ucisă, neutralizată. Pedepsită, schimonosită.
 
Revoluţia din Decembrie ne-a scos dintr-un azil, dintr-un ghetou, dintr-o rezervaţie, dintr-un frigider istoric în realitatea pură şi simplă, cu toate cruzimile ei: dintr-o idealitate prăbuşită, învinsă de realitate, în contingenţa unei realităţi a cărei "inervare" şi structurare nu se mai face în mod transcendent-revoluţionar - declarat, la vedere -, ci imanent-tehnologic, prin imaginile înseşi. Revoluţia nu a fost lăsată să construiască, să constituie, în sens constituţional. Cum ar fi arătat un stat revoluţionar românesc? Poate că exact aşa cum arată el acum: stat-lipsă.
 
Revoluţia ne-a scos dintr-un lagăr şi ne-a lăsat în lume, dar într-o lume pe cale, deja atunci, de globalizare, adică de transformare la rîndul ei şi în întregul ei într-un lagăr, dar unul fără exterior şi fără adeversar. Revoluţia ne-a scos dintr-o ficţiune utopică în "proza lumii", dintr-o ideologie declarată şi la vedere în altă ideologie, naturalizată însă. Din învechitul, crudul, penibilul, prostescul, zadarnicul lagăr analog comunist în şmechera, şireata, desăvîrşita lume-lagăr digitală, din care nu numai zidurile, ci realitatea însăşi, în sensul ei imediat material, dispare. Din Orwell în Huxley (cum de mult am scris). Omni-estetizarea actuală de-sensibilizează, nu mai simţim nimic pentru că nu mai avem ce simţi. Or, tocmai de aceea cred că avem datoria de memorie, ca datorie de conştiinţă, faţă de generaţiile post-revoluţionare, de a le reaminti pur şi simplu realitatea, materialitatea realităţii totalitare şi revoluţionare.
 
Să nu uităm însă că, la nivel global şi epocal, Revoluţia Română televizată a fost cu adevărat revoluţionară: a anticipat şi a inaugurat ceea ce am ajuns să trăim azi. Şi poate că, dincolo de noi, despre asta ar trebui cu adevărat să vorbim. Neutralizată local, pur recuperatorie (revoluţiilor din Estul Europei li s-a şi spus "conservatoare"), Revoluţia Română face însă istorie la nivel global, unde totul devine tot mai masiv-fin imagine, şi chiar dincolo (dincoace) de imagine: impuls semio-estetic, reflex condiţionat, "viaţă nudă", dar integral productivă (viaţă-muncă). Revoluţia Română a făcut şi face istorie într-un sens ocolit, dar tocmai de aceea învăluitor, cuprinzător, într-un sens-lume care ne include fără să ne forţeze, aşteptîndu-ne în braţele sale.
 
Revoluţia din Decembrie demonstrează fatal, ultim, pînă la evidenţă, atît imposibilitatea Revoluţiei, cît şi inevitabilitatea ei. Structurala ei pervertibilitate (autoreflexivă).
 
Revoluţia Română continuă fără să fie. Cu inconsistenţa noastră dramatică (şi dramatizabilă), sîntem produsele ei. Dar, deşi am ucis-o, ne depăşeşte. Pînă la urmă, calitatea umană decide.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer