Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

30 x 22


Bogdan Ghiu

22.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cred şi azi în Revoluţia Română. Şi încerc să o onorez, adică să mi-o aplic.
 
Trăiesc în plină "numerologie" personală: în decembrie 1989 abia împlinisem 31 de ani, iar de atunci s-au scurs 30 de ani. Revoluţia la 30 de ani! În acel moment precis eram deja "parazit" (căci "şomer" nu se putea spune în comunism) de mai mulţi ani, adică blocat în "triunghiul Bermudelor" care intercondiţiona fatal locul de muncă de locuinţă şi de buletin: una fără alta nu se putea. Tocmai îmi apăruse (graţie lui Paul Georgescu) o treime de carte de poezie (debutul de unul singur, nu în colectiv), dar intrările în Uniunea Scriitorilor erau blocate, aşa că nu aveam statut social, nu existam social. După ce aflasem concret ce se întîmpla la Timişoara (inclusiv prin deplasarea la Bucureşti a lui Petru Ilieşu), mă aflam la Craiova, în casa mult mai bine încălzită şi mai aprovizionată a soţului mamei mele, împreună cu cei doi copii ai mei, Miron şi Daria, încă mici. Mădălina, soţia mea, care era, social, "bărbatul" casei, rămăsese la Bucureşti. Cînd a început, la televizor, Revoluţia, adică în momentul cînd am "intrat în direct" cu privirea halucinată a lui Mircea Dinescu, susţinut "dramaturgic" de Ion Caramitru, şi în noaptea care a urmat, i-am spus fiului meu, care avea nouă ani, să se uite la televizor, chiar dacă nu înţelege totul (sau nimic), ca să-şi întipărească istoria în memorie. După care am reuşit să-l prind la telefon pe Stelian Tănase, care m-a chemat degrabă la Bucureşti, la înfiinţarea Grupului pentru Dialog Social (între altele), după ce în gară şi prin tren mă lăsasem de mai multe ori percheziţionat de "gărzi populare" revoluţionare, temîndu-mă că faţa mea de atunci, profund şi întunecat bărboasă, ar putea trezi suspiciuni "arăbeşti", adică "teroriste", deja instilate de puterea proaspăt instaurată a lui Ion Iliescu. Începuse contra-revoluţia. Iar eu pur şi simplu, mai la propriu decît mulţi alţii, dar la fel ca noi toţi, "veneam pe lume".
 
Dar despre ce revoluţie e vorba? Ce revoluţie a avut loc în România acum 30 de ani (deja precizarea temporală, deci însuşi principiul acestei comemorări-aniversări-omagieri, pune probleme, constituie o problemă)? "A fost sau n-a fost" revoluţie? Cînd a început şi cînd s-a sfîrşit ea? Poate fi o revoluţie delimitată în timp, poate fi o revoluţie oprită, încheiată, terminată? Mai este aceea o revoluţie? Unde se termină revoluţia şi unde începe contra-revoluţia şi chiar restauraţia?
 
De 30 de ani trăim, eu, unul, trăiesc cu întrebările astea.
 
În momentul Revoluţiei, despre Nicolae Ceauşescu ştiam deja de mult totul, pînă la saturaţie şi greaţă, eram doar cu ochii pe ceasul istoriei, aşteptam doar să-i treacă vremea, ştiam că, într-un fel sau altul, îi voi (vom) supravieţui. M-am născut în iulie 1958, cînd "naţional-comunismul" românesc, aflat încă în germene, reuşise să-l convingă pe ocupantul sovietic că poate gestiona - doar prin exces de zel, fireşte - singur situaţia, şi ultimele trupe sovietice părăseau România, după ce, în februarie, tatăl meu, fost prizonier politic în URSS vreme de un  deceniu, fusese arestat, alături de alte mii şi mii de "duşmani ai poporului", drept dovadă de capacitate proprie, de către puterea comunistă băştinaşă. Nicolae Ceauşescu venise la putere cînd intram eu la şcoală, aşa încît se poate spune că am crescut şi m-am format sub Ceauşescu - sau în timpul lui: am fost contemporani. Marea problemă, greu de articulat şi chiar de divulgat azi, e că eram (cel puţin o parte dintre noi, din generaţia mea), inconştient, de stînga, adică visam la un adevărat socialism, nu la caricaturalul neolegionarism comunist.
 
Despre revoluţiile din 1989, din Estul şi Centrul Europei s-a spus foarte clar, şi de mult, că au fost nişte "revoluţii conservatoare", care au readus aceste ţări "răpite" de un sistem injust, nelegitim şi cotropitor "înapoi" în lumea liberă a democraţiei capitaliste (sau a capitalismului democratic: se poate spune aşa, adică egal în ambele sensuri între democraţie şi capitalism, sau libertatea e tocmai aceea de a crea inegalitate?). Estul şi Centrul Europei au fost "pierdute" - de fapt cedate - de către Occident în urma unui război, "pacea" care a urmat a fost un altfel de război care a permis dezvoltarea şi concurenţa de "meta-piaţă" între sisteme, după care au urmat recuperarea, reîntoarcerea, altfel spus revoluţiile, printre care şi cea română, cea mai spectaculoasă, cea mai apropiată, ca imagini, de imagistica revoluţionară standard: dacă n-ar fi fost violentă, sîngeroasă, adică spectaculoasă, canonic-expresivă, ar mai fi fost Revoluţia Română "televizată", altfel spus gată fantasmată, real-visată? Nu trebuie să uităm însă că întregul val eliberator, recuperator-revoluţionar, din 1989 a fost televizat, filmat, a constituit un spectacol global, care a culminat extatic cu Căderea Zidului Berlinului şi cu "sălbăticia" Revoluţiei Române "în direct". Aşa-numitul "Război Rece" fusese privativ de imagini, deşi contemporan cu explozia vizualului în cultura contemporană, iar sfîrşitul lui, adică revenirea la situaţia şi la istoria "normală", nu putea fi semnalată, sărbătorită decît printr-o baie de imagini, printr-o explozie de imagini - la nivelul întregii Planete, aceasta a fost revoluţia: accesul la imagine ca imagine - auto-glorifiantă - revoluţionară. Definitivul triumf cultural şi politic al imaginii s-a auto-sărbătorit cu şi ca imagini ale revoluţiei. Est = Imagine. Re-vedere.
 
Revoluţia Română a fost o revoluţie pe dos, cu picioarele, nu cu capul înainte, a unei istorii în sfîrşit "sfîrşite", moarte, terminate. Cînd să ieşim şi noi în istorie, la istorie, istoria tocmai se sfîrşise, tocmai ieşirea noastre îi punea punct.
 
Ce enormă, cu adevărat epocală, mitologie! Şi mistagogie. Şi ce de-politizare (ultra-politică) a ideii de revoluţie, făcută să redevină un fenomen, o mişcare pur astronomică, o pură mecanică, fie şi astrală. Implacabil cerească!
 
Pentru noi, aici, strict, în această Cubă, continentală însă, care era România în 1989, Revoluţia cred că ar trebui omagiată, şi păstrată "în modúl" moral, ca unic moment ascensional, de răscolire pe verticală a "fondului" nostru ne-revoluţionar. Nu sîntem, dacă e să cedăm uzanţelor şi să vorbim în termeni de "popor", un popor revoluţionar, puţine popoare sînt astfel. Sau sîntem "revoluţionari" doar în sensul ante- şi anti-politic astronomic la care făceam referire mai sus, ca Eternă Reîntoarcere a Aceluiaşi. Poporul român nu e resentimentar, e sedimentar: (se) strînge şi (se) adună, stă, ocupă şi ţine locul ocupat, se depune locului (ajungînd chiar, în felul acesta, să-l distrugă). Nu-mi plac astfel de pseudo-reflecţii de "morfologie culturală", dar le cedez intelectual tocmai pentru că fac parte din "idiostilul" (sau tonul) Revoluţiei Române conservatoare înseşi.
 
Reiau: Revoluţia Română a importantă ca rarissim moment, social şi moral, ascensional, de răscolire verticală, cînd "substratul" popular şi-a ieşit din matcă şi a ieşit în stradă intrînd în imagine (în lumea-imagine), crezînd că poate face istorie, accedînd, aşadar, fie şi trecător, la o suverană autosubiectivare politică (şi autoreflexivitate la propriu, în oglinda fluxului de imagini).
 
Revoluţia politică a fost repede terminată, încheiată, avortată. De Revoluţie s-a profitat, Revoluţia a fost folosită ca ocazie.
 
Revoluţia Română, privind înapoi, nu a produs ceva nou, nu a creat, ci s-a limitat să distrugă, dar controlat, limitat. O revoluţie care nu îşi sacrifică copiii mai este însă o revoluţie? Dar nu cumva tocmai noi, non-eroii, in-actanţii, sîntem copiii Revoluţiei Române?
 
Personal, am încercat, cum spuneam, să onorez Revoluţia, adică să mi-o aplic, "profitînd" de ea pentru a crea ceva nou, oprindu-mă din ce făceam (sau, mai exact, nu făceam) pînă la Revoluţie. Momentul Revoluţiei este, cum spuneam, un "modúl" care trebuie păstrat, ideal, ca şansă, pentru reactivare. În spaţiul, în intervalul dintre ideea "minimalistă"-politică de revoluţie, de funcţionalizare pur "războinică", ca "rotaţie de cadre" şi "revenire", şi "maximalizarea" moral-politică a ideii de Revoluţie, acolo am trăit şi am încercat să mă desfăşor în ultimii 30 de ani.
 
În mic (ca imagine şi politică prin imagini), Revoluţia Română a reuşit, şi-a jucat, strict delimitat, rolul. A avut ororile ei, dar nu şi-a exercitat violenţa "decapantă", decapitantă şi regeneratoare, salvatoare, radical, pînă la capăt, la propriu revoluionar, ajungînd să devină, chiar, un fel de narcisism. În mare deci, idealist şi maximalist vorbind, se poate spune despre Revoluţia Română că e Ratată. Am ratat revoluţia!
 
La 30 de ani de la Revoluţie ne aflăm în lumea crudă, rece, seacă, a neoliberalismului neocolonial planetar periferic, în care puterea nu se mai impune, "analogic"-prosteşte, prin Ziduri materiale, ci "digital", prin reflexe condiţionate semiocapitalist. Altă lume, aceeaşi rapacitate. Cu precizarea, totuşi, că, strict local, perioada postrevoluţionară, în care am fost recuperaţi marginal de către Occident, depăşeşte deja, ca durată, atît mult lăudata epocă interbelică, cît şi mult dispreţuita perioadă comunistă. Vorba unui interesant artist-teoretician contemporan (Ion Dumitrescu), ar trebui să începem să ne saturăm să gîndim în termeni de "post-" şi să trecem la treabă, adică să ne gîndim şi să ne autoconcepem în termeni de "pre-": să începem, naibii, ceva!
 
Acum 30 de ani a existat revoluţie! A fost revoluţie. A fost.
 
Să păstrăm Revoluţia. S-o punem, româneşte, la păstrare. Pentru a ne feri şi pe noi de revoluţie, dar şi revoluţia de noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer