Concert de Crăciun la Chişinău. Sala cu Orgă atrage lume de toate felurile: de la oameni care se străduiesc să epateze până la cei care se străduiesc, cu modestie, să-şi acopere modestia vizibilă. Sala în sine este o ilustrare a lumii pestriţe: cu coloane cu aplomb şi ornamentaţii "aurite", cu ferestre din podea până în tavanul cu stucaturi, neaşteptate ferestre într-o sală de concerte şi prin care străbat sirenele salvărilor şi ale poliţiei de pe bulevardul supra-aglomerat de alături. Într-un loc, văruiala verde a peretelui a fost afectată de o inundaţie, şi apoi reparată din bidinea, cu o altă nuanţă. Concertul e susţinut de un pianist rus aparent celebru, nepot al unui mult mai celebru bunic. Începe concertul, acustica e surprinzător de bună, cu sirene cu tot. Sala ascultă cu respect şi înţelegere şi cu încă ceva, care se aseamănă mult cu recunoştinţa. După finalul în forţă, urmează două secunde lungi de linişte, de parcă spectatorii încercă să revină de pe unde i-a dus artistul. În aceste două secunde se aude un singur, feminin, mămos "Bravo!". Nu o ovaţie ("Bravooo!"), o mângâiere pe creştet: "Braaaavo!". Apoi sala erupe în aplauze.
4. Moartea fricii
- Eu plec în Iran. Nu vii în Iran?
- Da' nu ne omoară ăia pe-acolo?
- Ei, ne omoară, ne omoară. Asta e...
Ne pregătim, eu şi fiul meu, câteva săptămâni. Ne schimbăm paşapoartele cu marca diavolului - vize de America. Ne căutăm haine "respectuoase". Ne cercetăm postările şi profilurile de pe reţelele sociale. Ne alegem cărţile cu care să călătorim. Urmărim ştirile - care sunt cu drone doborâte, cu fregate capturate, cu arestări de jurnalişti şi ameninţări de război.
Ajungem la Teheran în plină sărbătoare de Ashura - martiriul imamului Hussein, nepotul Profetului. Tot oraşul e drapat în flamuri mari de doliu, toţi oamenii de pe stradă sunt îmbrăcaţi în negru, chiar şi bebeluşii din braţele părinţilor. Mergem pentru cină la un local, undeva în spatele unui service auto de cartier, deschis şi în ziua de sărbătoare, că necazul nu ştie carte - un local ce pare a fi fost conceput la beţie de un China Jade Palace şi o carieră de marmură şi crescut de Naţiunile Unite, care i-au dăruit la fiecare sărbătoare câte un steag. Pe mese, bucate îmbelşugate, suficient de asemănătoare cu cele de acasă cât să nu te simţi stingher de tot, dar suficient de diferite cât să ştii că eşti departe. Salate, murături, supă de orz, pui şi potârnichi marinate în melasă de rodie şi orez cu şofran. Patronul - turc - ne îmbie şi ne povesteşte că suntem oaspeţii lui, că aşa cere tradiţia zilei de Ashura, să dai de pomană mâncare şi să o împarţi cu străinii şi nestrăinii.
- Gata, nu-mi mai e frică, îmi spune fiul meu.
Ah, acel moment când ştii că i-ai ucis frica copilului tău!
3. Madlena transportului în comun
Sunt bolnavă şi departe de casă. Atât de bolnavă încât prietenii mă trimit aproape forţat la medic. Am programare la ora 5. La ora 5 vine medicul şi mă invită în cabinet. Mă consultă, mă întreabă, insistă - să se asigure că are toate datele. Plec cu reţetă şi recomandări. Şi cu două secunde de privit în ochi, la final: "O să fie bine! O să vedeţi că o să fie bine!" Plec spre hotel cu o-să-fie-bine-le în urechi şi mă sui în troleibuz. Taxatoarea vine către mine, să-mi dea biletul. Şi atunci mă năpădeşte o amintire - caldă şi umedă ca un duş, dar imaterială, ca şi cum doar aş visa că fac duş... Am, probabil, 3 ani, vin cu mama de la grădiniţă. Mi se făcuse un vaccin în coapsă şi aveam o reacţie puternică, piciorul era umflat şi mă durea. În tramvai, aglomeraţie şi piciorul unui copil de trei ani este uşor de atins de poşete şi serviete. Atunci, taxatoarea ridică tejgheluţa de lemn şi-mi face loc lângă ea, pe scaunul ei înalt.
Îi dau banii taxatoarei de azi şi îi mulţumesc celei de acum aproape 60 de ani, al cărui gest de bunătate lucrează încă. O să fie bine, da!
2. Piatră peste argint, argint peste carne...
Cu un gest de un firesc de poveste, îşi scoate de pe deget inelul monumental şi mi-l întinde:
- Vreau să îl ai tu.
Inelul acela e atât de ea. Mare, cu o montură aproape arhitecturală, cu două pietre, un inel geamăn, ca doi brazi, ca doi ochi... ştiţi voi. E atât de al ei, ea cea pregnantă, de netrecut cu vederea. Ea care umple spaţiul, care distorsionează timpul, care devorează lumea cu ochii şi cu ochii din spatele ochilor. Ea, cea pe care o văd a doua oară în viaţă (prima oară fiind cu o zi în urmă!), deşi ne conversăm de ceva timp pe Facebook, dar pare că ne ştim de o viaţă.
Ne spunem poveşti şi poveştile uneia stârnesc poveştile celeilalte, personajele dintr-o poveste apar în următoarea, dacă dai colţul din naraţiunea ei intri în a mea, de unde, dacă nu eşti atent, aluneci în a treia poveste, tot a ei. Suntem o Şeherezadă în două străluciri, o clepsidră de poveşti care se răstoarnă de îndată ce una din cupe se goleşte, ca istoria să meargă mai departe, mereu mai departe.
- Vreau să îl ai tu, îmi spune şi mi-l pune pe deget, cu o candoare pe care nu am mai întâlnit-o din copilărie.
Piatră peste argint, argint peste carne, carne peste pixeli, pixeli peste poveste. Sub poveste poate fi orice, dar chiar nu mai contează...
1. Fractali cotidieni
Iubesc acel moment al zilei când ajung acasă, la capătul trudei, şi trag uşa după mine. Închid yala de două ori şi tot ce e în afara uşii dispare şi se deschide corola casei - vastă, primitoare, promiţătoare. Hrănesc pisicile şi ne culcuşim împreună pe canapea. Deschid televizorul sau laptopul sau o carte şi tot ce este în afara ecranului sau paginii dispare şi se deschide corola poveştilor - vastă, primitoare, promiţătoare. Aleg un canal sau un capitol şi toate celelalte dispar, posibilităţi latente, poveşti ce-ar fi putut să fie. Se deschide corola poveştii alese în care plonjez, cu capul înainte, tot mai adânc, tot mai adânc, până când lumea din jurul meu dispare şi caut acea idee sau replică sau personaj care se poate deschide ca o corolă primitoare, promiţătoare...
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)