2019, un an al neliniştii

2019 a fost un an crud cu mulţi dintre oamenii din jurul meu şi nu m-a cruţat de tot nici pe mine. La începutul lui am renunţat la un proiect formator pe care nu credeam vreodată că-l voi putea lăsa în urmă, la sfârşitul lui la un altul. Între aceste două renunţări s-a căscat spaţiul imens al unui an care mi-a amintit că în mod ciclic, cincinal, ajung să mă pierd ca să mă pot regândi cu totul: cine sunt, ce vreau să fac, cine sunt oamenii pe care-i vreau lângă mine, unde şi de ce anume aparţin? Sunt încă în procesul în care învăţ să mă las să fiu şi singură, pentru că altfel nu voi fi niciodată decât ce iubesc alţii la mine, vreau să învăţ să trăiesc şi fără să fiu îndrăgostită. Anna Karenina nu mai este modelul meu de femeie de vreo 20 de ani, deci poate e momentul să mă şi port ca atare. Să descopăr, după cum zicea o prietenă, dacă debaraua aia pe care o cunosc ca-n palmă ca fiind lumea mea interioară nu este de fapt o grădină botanică luxuriantă pe care nu am explorat-o încă. Ştiu şi că îmi permit luxul de a avea grijă de bunăstarea mea şi pentru că viaţa nu a rupt încă din mine, nu a adus boala sau moartea peste mine sau cei foarte apropiaţi mie, însă a făcut asta la puţine foi de ceapă distanţă. Fiecare an care trece îmi aminteşte cât sunt de norocoasă dar şi că nu voi putea fi aşa mereu.

În 2019 am încercat să fiu un om mai bun şi pe alocuri am eşuat lamentabil. M-am şocat de propria mea cruzime la fel ca de propria-mi fragilitate într-un fel care nu mi se mai întâmplase de 10 ani, doar că pe atunci ştiam că nu mă cunosc aşa de bine. Apoi mi le-am acceptat pe ambele. Pare simplu să spui că te accepţi, dar de fapt să te cunoşti, să te asumi şi să te ierţi e cel mai complicat lucru, o simt adânc în laşităţile mele cotidiene şi o văd adeseori în frica cu care trăiesc mulţi oameni din jur. A zis frumos Maurice la o întâlnire cu Svetlana de la Intersecţiile de miercuri: oamenii sunt suma lor de obsesii, vulnerabilităţi, simpatii / antipatii, dureri şi pasiuni. Poate nu e simplu să le ţinem sub control, dar măcar e bine să ştim care sunt ele. Echilibrul poate să însemne şi haos dacă asta ştii tu că eşti. Am întinerit anul ăsta pentru că mi-am amintit asta, am regăsit forţa vitală pe care mi-o dau nopţile albe, întâlnirile neaşteptate, confesiunile între necunoscuţi şi prieteniile născute peste noapte.

2019 a fost şi un an bun. Un an în care am dansat mai mult decât în alţii, în care am înotat mai mult ca-n alţii, în care am văzut marea mai mult. În care am petrecut mai mult timp cu părinţii mei. Un an în care pentru prima dată m-am îmbăiat într-un lac de munte, o apă incredibil de mătăsoasă şi de adâncă, în care am simţit euforie. Un an în care am făcut cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac pentru mine: m-am înscris la un master care mă ajută să-mi clarific din intuiţii şi să-mi deschid mintea citind şi discutând cu oameni mai deştepţi decât mine. Un an în care am încercat să fiu mai aproape de femeile importante din viaţa mea, acele #womenofmylife din postările de pe Facebook şi Instagram. Şi la asta pe alocuri am eşuat lamentabil. Un an în care am ajuns să scriu din nou pentru o revistă, şi mai mult, pe print, alt lux care mă bucură teribil.


Mă bucur şi mai mult că în 2019 pe coperta Time este o puştoaică care a împărţit lumea pe tabere cu pretenţia ei c-ar trebui să ne pese mai mult de planeta pe care o locuim. Rog a mi se scuza naivitatea, prefer să fiu în tabăra căreia îi pasă. Apropo de naivitate şi planetă, dar mai ales apropo de drăgălăşenie, o poetă de Instagram, Priyanka Saju, are o poezie despre cum ar trebui să ne raportăm la alte forme de viaţă de pe pământ care mie una îmi place foarte mult:

Mă mai bucur şi că două psiholoage foarte mişto, Silvia Guţă şi Andreea Găzdaru, au scris o carte care să ajute adulţii să se înţeleagă mai bine cu adolescenţii din jurul lor, Relaţiile adolescenţilor din România şi ce spun ele despre noi este încununarea unui proiect de care mă ocup la Fundaţia Friends For Friends şi care îmi dă deseori speranţă.

Cartea lui 2019 + 3 proze scurte

Am început anul 2019 cu una dintre cele mai frumoase proze scurte din lumea asta. Autostrada din Sud al lui Cortázar se ţine de mână de acum pentru mine cu O zi desăvârşită pentru peştii banană a lui Salinger şi cu The Imitation of the Rose a lui Clarice Lispector.

Cartea anului în care am citit iar mult prea puţin ca să mă pot pronunţa este Americana lui Chimamanda Ngozi Adichie, această tandră şi elegantă furtună feministă care a ajuns la noi graţie editurii pe care o admir cel mai mult, Black Button Books. Las doar un fragment, poate cineva nu a citit-o şi sper să-şi dorească s-o facă.
"Zilele trecute, am cumpărat o rochie din 1960, în stare perfectă, de pe eBay, şi o port frecvent. Când o purta proprietara originară, americanii de culoare nu puteau vota fiindcă erau negri. (Şi poate că proprietara originară era una dintre acele femei din faimoasele fotografii sepia, aşteptând în grupuri mari în faţa şcolilor şi strigându-le Maimuţă! copiilor de culoare, pentru că nu voiau să meargă la aceeaşi şcoală cu progeniturile lor albe. Unde sunt acum acele femei? Dorm liniştite? Încă se mai gândesc la cum strigau Maimuţă?)."

Filmul lui 2019 + o moştenire de anul trecut

O fată îi spune la telefon iubitului ei că vrea să se despartă de el, iar el plânge. Ea are 13 ani, el peste 40. Ea e deosebit de calmă, în timp ce el încearcă s-o facă să se răzgândească. Poţi să ai 13 ani şi să trăieşti o poveste de dragoste cu un adult (sau doi)? Dacă îţi place sexul cu un abuzator, poţi numi în continuare asta abuz? Dacă trec zeci de ani un abuz sexual se poate prescrie? Cum poţi fi sigură că lucrurile s-au întâmplat aşa cum îţi aminteşti? The Tale (r. Jennifer Fox) e mai puţin un film despre abuz şi mai mult un film despre memorie. Asta nu înseamnă că nu e cel mai bun film despre #metoo pe care l-am văzut până acum. Filmul e din 2018 şi se găseşte pe HBO iar în rolul principal joacă Laura Dern.

Synonymes (r. Nadav Lapid) este probabil filmul anului 2019. Este o poveste de dragoste, un triunghi amoros, un film de Nouvelle Vague explodat în contemporaneitate, care vorbeşte atât despre statutul de imigrant cât şi despre cum ne deformează absenţa limbii materne într-un fel pe care nu-l mai găsisem atât de fin redat decât la Norman Manea. Excelentă regie, iar Tom Mercy este un zeu care înghite ecranul.

Serialul lui 2019

Fortitude înseamnă capacitatea oamenilor de a supravieţui în ciuda vicisitudinilor vieţii. Testăm asta pe un oraş mic, cu oameni care se cunosc toţi între ei dar au mai multe secrete decât prieteni, cu peisaje de iarnă nesfârşite şi un mic gust suprarealist din ce ne poate aduce încălzirea globală. Iese un Twin Peaks arctic, făcut de britanici, cu un cast splendid de actori din nordul Europei, care a început în 2015, dar eu nu l-am văzut decât în 2019.

Expoziţia lui 2019 + încă 2

Când intri în lift descoperi că laturile cutiei cu care urmează să cobori sunt din sticlă neagră şi că nu se va aprinde nicio lumină. Începe foarte încet descinderea şi tot atunci şi un film în care un martor povesteşte detaliat o execuţie care a avut loc într-una din încăperile de la subsol pe care urmează să le vizitezi. Trec vreo 2 minute în care uiţi să respiri. Asta este doar una dintre modurile imersive în care expoziţia de la Museum of Terror din Budapesta te face să înţelegi un secol de represiune. Un muzeu politic care se trăieşte şi ca un muzeu de artă.

"Puţine lucruri în viaţa asta la fel de intense precum a intra într-o cameră în care băiatul ăsta e atârnat pe perete", scriam despre expoziţia Schiele pe care am văzut-o la început de an la Leopold Museum din Viena şi îmi menţin cu totul spusele. Există carnalitate, iar numele ei este Schiele.

Văzând istoria 1947 - 2007 de la MNAC este noua expoziţie permanentă de artă contemporană românească şi este una extrem de valoroasă.


Fotografiile anului 2019 sunt 3

Isa Leshko fotografiază animale bătrâne şi bolnave, adică care sunt lăsate să-şi trăiască viaţa până la capăt, într-o serie absolut sublimă - Portraits of Elderly Animals from Farm Sanctuaries -, din care m-am îndrăgostit iremediabil de acest cal. Buddy are 28 de ani şi a ajuns în sanctuar după ce şi-a pierdut vederea. A avut nevoie de luni de zile pentru a putea să treacă peste atacurile de panică de care suferea.


Într-un interviu, fotograful Magnum Alec Soth compară procesul de a înţelege ce îşi doreşte de la fotografie cu acela de a înţelege ce îşi doreşte de la dragoste şi cum ar trebui să se decidă singur în ambele privinţe, neinfluenţat de nimeni: "Do I actually connect with this person, or are they just really attractive? Could I really fall in love with them?" At some point, you have to let your initial excitement settle down, and then listen to that inner voice to discover how you honestly feel. Then, of course, you also have to contend with other people's opinions - "Oh, you should marry that person; they're amazing!" - and you're still thinking to yourself, "Really? I don't know." We all have to do this in different parts of our lives: trying to quiet things down. It's one of the reasons that I sometimes try to get away from other people's opinions- so that I can be more real with myself about what I'm actually feeling."

În imagine, o fotografie la care a ştiut din prima.


Aş mai fi avut o fotografie despre bătrâneţe pe 2019, dar am decis pentru a treia să mai las loc de viaţă şi să fie şi românească. Două perechi de genunchi identici, de cearcăne identice şi de rochiţe la fel, într-o şcoală din Letea. Fotografia a fost făcută de Claudiu Popescu în cadrul unei şcoli de vară de arte şi meşteşuguri deltaice În Letea, care a coincis şi cu o caravană stomatologică pentru copiii din sat care nu au altfel acces la servicii medicale, ambele organizate de Asociaţia Letea în UNESCO.

+ o mică înţelepciune de final, de pe un perete din Sofia, sub forma unei întrebări care m-a făcut să zâmbesc: How old would you be if you didn\'t know how old you are?


***
Karin Budrugeac lucrează la Fundaţia Friends For Friends, face PR cultural pentru proiecte care îi plac şi mai scrie când şi pe unde apucă.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)