Frumusețile lui 2019, alături cu muzicile și cărțile lor, sunt mai jos:
Toată muzica din sudul american. Vocile astea din sud, pline, adânci, le-am găsit la colț de stradă, într-o biserică de cartier, într-un gimnaziu rural, pe aeroport... E uluitor talentul lor muzical. Te lovește tare. Peste jumătate din muzica care ne place atât de mult azi, de la jazz la cha-cha sau merengue, acolo și-a copt aurul: pe plantațiile din San Domingue, pe Hispaniola și Cuba, în Alabama sau Louisiana franceză. Acolo unde e multă suferință se naște uneori ceva inexplicabil de frumos. Am fost într-o biserică-gospel de Paște și era întuneric tare și, în jurul meu, două sute de oameni cântau legănat, șoptit foarte, aproape hipnotic. Apoi, încet încet, lumânările s-au aprins în biserică și a izbucnit gospelul: "Oh Lord, How excellent is Thy name". Ascultați albumul scos de Our Lady of Lourdes Choir din Atlanta sau cântecele reverendului Charlie Jackson. Nu sunt mainstream, dar sunt muzica de acolo, aia care îți dă fiori.
În interiorul unui stejar bătrân de 300 de ani de lângă Charleston se odihnește pe vecie numitul domn John Hastie Drayton, coborât din stăpâni de sclavi din Barbados dar, în secolul nostru pragmatic, horticultor, peisagist și florar. O carte fascinantă despre un alt florar, mult mai celebru în SUA dar aproape necunoscut în afară, este American Eden, de Victoria Johnson. După ce am citit-o m-am gândit la norocosul domn Hastie Drayton, florarul îngropat într-un stejar, și la cât de dor îmi e adesea de iarbă și de copaci.
Era seară în New Orleans și am intrat într-o cârciumă. Pe scena mică își aranja microfonul o tipă, un fel de măcelăreasă cu un tricou pe care, peste țâțele mari, era schema aparatului genital feminin cu degete mijlocii fuck-you desenate acolo unde ar trebui să fie ovarele. În fața ei, la un metru, se postase o babă. Cârja a lăsat-o sprijinită de bar. O tipă sexi și îmbrăcată în dungi aștepta și ea. Puțea a bere, vomă și cartofi prăjiți. Un burtos pletos. Încă unul. Singurele lucruri frumoase sunt două perechi tinere cu ochii în telefoane și graffiti-ul de perete: o momâie călare pe un elefant cu aripi de fluture și pistil în loc de trompă.
Începe măcelăreasa să cânte. La început am crezut că mi se pare. Doar că am experiența orașului ăsta și am mai pățit-o de două ori. Nu mi se pare. Măcelăreasa are o voce împărătească și un ritm din buricul pământului. Perechile tinere încep să unduie. Burtoșii fluviu. În dungi intră curbe. Totul se mișcă magic, curgător, vreme de 3 ore neîntrerupte, sub sunete. La sfârșit, măcelăreasa se cară brusc de pe scenă. Îmi rămâne senzația aia pe care o ai după ce iubita și-a luat mângâierile de pe tine, dar încă mai simți urmă de degete. Pe Dayna Kurz o puteți asculta aici:
Ben's Chili Bowl e o hamburgerie americană banală care există de 60 de ani pe aceeași stradă din Washington DC și unde, de la Ella Fitzgerald până la Obama, multe vedete au băgat un cârnaț cu chili. Prețurile sunt decente și sosul modest. De ce a ajuns celebră? O vedeți pe doamna din colț, care șterge mesele? Are 84 de ani, Virginia o cheamă, e văduvă. Aproape de fiecare dată când am fost la Ben's (și am fost de câteva ori) am văzut-o la curățenie, la bucătărie, la vase. Are 84 de ani și zilnic muncește, deși toți din jur o roagă să se oprească. "Nu pot", zice, "eu sunt proprietarul". Cel mai bun roman despre spiritul acesta american, cu toate ale lui bune și rele, pe care l-am citit în ultimii ani e The Nix, de Nathan Hill.
Și apoi m-am întors în Europa dar nu înainte de a zăbovi o noapte în Istanbul. Acolo, pe peretele singurei biserici creștine de pe Istiklal, am văzut semnul arab al literei N. N vine de la 'nazarineanul' și a fost folosit de teroriștii ISIS ca să însemneze casele creștinilor din Siria și din Irak care trebuiau epurate. De atunci, mai multe biserici creștine din toată lumea, dar în special din orient, au pus acest N arab la intrare. Câteva mii de creștini (printre care și preoți) din Orient au fost uciși de fanaticii ISIS între 2015 și 2017. Oameni care și-ar fi putut salva viața dacă s-ar fi "convertit". Citiți Corupție și Păcat, de Jorge Bergoglio (azi Papa Francisc).
Înapoi în România, undeva sus la Fundata acolo unde Bucegii se văd ca un rai, ascultând alături de un nou prieten concertul de pian al lui Scriabin cântat de Daniil Trifonov. Acolo mi-am dat seama cât de dor îmi fusese de acasă. Să ascultați orice cântat de Trifonov.
Cel mai important lucru care mă ține în România și care mă face întotdeauna să mă întorc e limba. Și puțini o jonglează cum face Radu Paraschivescu. Orice scris de el, de la scurte povestiri la interviurile date, e un deliciu. Și la Orice om îi este teamă se și râde mult, haz cu necaz. Dar "nu râd nici despre toți proștii, ci doar despre cei care vor să-i prostească pe alții sau de cei care se cred deștepți. De proștii naturali, candizi, care își păstrează sărăcia cu duhul, nu-mi permit să râd, pentru că ar fi un lucru ieftin. Meschin."
De fiecare dată, la finalul anunțului despre acordarea premiului Nobel pentru Medicină este publicată o listă scurtă cu lucrările de cercetare care au fost esențiale pentru descoperirea respectivă. În 2019 au fost cinci astfel de lucrări, iar una dintre ele îl are ca prim autor pe profesorul Mircea Ivan, care lucra pe atunci în echipa condusă de William Kaelin, nobeliatul pentru Medicină din 2019 și al cărui nume apare ultimul pe lucrarea respectivă (așa e eleganta cutumă în cercetarea mare: profesorul care conduce echipa se trece ultimul la autori, iar cercetătorul tânăr cu cel mai important rol este primul autor). De la George Emil Palade (care a primit un Nobel tot pentru cercetarea în biologie celulară) nu am mai avut așa motive de mândrie în acest domeniu. Mircea Ivan este din Brașov și a absolvit Medicina la București. De 25 de ani lucrează în Statele Unite, unde a trecut pe la Harvard, Dana Farber Cancer Institute, Tufts și, astăzi, este profesor la Indiana University. Dacă vreți să aflați mai multe despre cât de fascinantă și complicată e lumea cercetării medicale astăzi, citiți The Beautiful Cure, de Daniel M. Davis.
Când alți colegi întorceau capul, Camelia Roiu (medic) a vorbit. A vorbit despre înfiorătoarea mizerie din spitale. Când alți colegi întorceau capul, Nicoleta Ciobanu (contabil) a vorbit. A vorbit despre înfiorătoarea corupție din sistemul medical. De-ar da Bunuțul mai mulți oameni ca cele două doamne, că bine-ar fi și ne-am smulge și noi din iobăgia la baronii politici. În 2020 va fi premiera documentarului colectiv (regia: Alexander Nanau) în România. L-am văzut, trebuie să-l vedeți și voi. Camelia Roiu e medicul care a filmat mizeria din Spitalul de Arși din București și a făcut-o publică, riscându-și slujba. Nicoleta Ciobanu e cea care a dezvăluit furăciunile directorului Secureanu de la Spitalului Malaxa, riscându-și slujba. Astăzi sunt personaje de film. În țara noastră, femeile sunt cele mai curajoase.
Am ajuns la Antwerp și așa am văzut "Proverbele flamande" pictate de Peter Brueghel cel Tânăr. Unul dintre proverbe zice așa: "Să pui barbă de vată pe fața lui Isus". Adică să îți ascunzi cinismul și pizma sub pioșenia creștină. Asta mi-a adus aminte de unii de acasă, din țară. Un alt pictor flamand care-mi place și pe care l-am văzut în 2019 e Jan van Eyck; are și o carte minunată scrisă despre una dintre picturile lui: Girl in a Green Gown, de Carola Hicks. Și că tot vorbim de pictură, acasă, în România, l-am descoperit pe Felix Aftene, un ieșean cu o coloristică atât de minunată că începi să visezi.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitație făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacția LiterNet)