Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Topuri  Sageata  Topuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Frumuseţile lui 2019


Vlad Mixich

07.01.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am trăit 2019 pe două continente şi puţin peste o sută din nopţile anului le-am dormit prin hoteluri. Să nu-mi plângeţi de milă, că nu e noroc mai mare pentru generaţia mea decât acest exces de libertate, de mişcare, ce babilonie fericită. Înţeleg asta de fiecare dată după ce ascult poveştile mamei care avea vârsta mea când a văzut prima oară Veneţia (imediat după 1989). Şi a plâns.

Frumuseţile lui 2019, alături cu muzicile şi cărţile lor, sunt mai jos:
Toată muzica din sudul american. Vocile astea din sud, pline, adânci, le-am găsit la colţ de stradă, într-o biserică de cartier, într-un gimnaziu rural, pe aeroport... E uluitor talentul lor muzical. Te loveşte tare. Peste jumătate din muzica care ne place atât de mult azi, de la jazz la cha-cha sau merengue, acolo şi-a copt aurul: pe plantaţiile din San Domingue, pe Hispaniola şi Cuba, în Alabama sau Louisiana franceză. Acolo unde e multă suferinţă se naşte uneori ceva inexplicabil de frumos. Am fost într-o biserică-gospel de Paşte şi era întuneric tare şi, în jurul meu, două sute de oameni cântau legănat, şoptit foarte, aproape hipnotic. Apoi, încet încet, lumânările s-au aprins în biserică şi a izbucnit gospelul: "Oh Lord, How excellent is Thy name". Ascultaţi albumul scos de Our Lady of Lourdes Choir din Atlanta sau cântecele reverendului Charlie Jackson. Nu sunt mainstream, dar sunt muzica de acolo, aia care îţi dă fiori.


În interiorul unui stejar bătrân de 300 de ani de lângă Charleston se odihneşte pe vecie numitul domn John Hastie Drayton, coborât din stăpâni de sclavi din Barbados dar, în secolul nostru pragmatic, horticultor, peisagist şi florar. O carte fascinantă despre un alt florar, mult mai celebru în SUA dar aproape necunoscut în afară, este American Eden, de Victoria Johnson. După ce am citit-o m-am gândit la norocosul domn Hastie Drayton, florarul îngropat într-un stejar, şi la cât de dor îmi e adesea de iarbă şi de copaci.

Era seară în New Orleans şi am intrat într-o cârciumă. Pe scena mică îşi aranja microfonul o tipă, un fel de măcelăreasă cu un tricou pe care, peste ţâţele mari, era schema aparatului genital feminin cu degete mijlocii fuck-you desenate acolo unde ar trebui să fie ovarele. În faţa ei, la un metru, se postase o babă. Cârja a lăsat-o sprijinită de bar. O tipă sexi şi îmbrăcată în dungi aştepta şi ea. Puţea a bere, vomă şi cartofi prăjiţi. Un burtos pletos. Încă unul. Singurele lucruri frumoase sunt două perechi tinere cu ochii în telefoane şi graffiti-ul de perete: o momâie călare pe un elefant cu aripi de fluture şi pistil în loc de trompă.
Începe măcelăreasa să cânte. La început am crezut că mi se pare. Doar că am experienţa oraşului ăsta şi am mai păţit-o de două ori. Nu mi se pare. Măcelăreasa are o voce împărătească şi un ritm din buricul pământului. Perechile tinere încep să unduie. Burtoşii fluviu. În dungi intră curbe. Totul se mişcă magic, curgător, vreme de 3 ore neîntrerupte, sub sunete. La sfârşit, măcelăreasa se cară brusc de pe scenă. Îmi rămâne senzaţia aia pe care o ai după ce iubita şi-a luat mângâierile de pe tine, dar încă mai simţi urmă de degete. Pe Dayna Kurz o puteţi asculta aici:


Ben's Chili Bowl e o hamburgerie americană banală care există de 60 de ani pe aceeaşi stradă din Washington DC şi unde, de la Ella Fitzgerald până la Obama, multe vedete au băgat un cârnaţ cu chili. Preţurile sunt decente şi sosul modest. De ce a ajuns celebră? O vedeţi pe doamna din colţ, care şterge mesele? Are 84 de ani, Virginia o cheamă, e văduvă. Aproape de fiecare dată când am fost la Ben's (şi am fost de câteva ori) am văzut-o la curăţenie, la bucătărie, la vase. Are 84 de ani şi zilnic munceşte, deşi toţi din jur o roagă să se oprească. "Nu pot", zice, "eu sunt proprietarul". Cel mai bun roman despre spiritul acesta american, cu toate ale lui bune şi rele, pe care l-am citit în ultimii ani e The Nix, de Nathan Hill.

Şi apoi m-am întors în Europa dar nu înainte de a zăbovi o noapte în Istanbul. Acolo, pe peretele singurei biserici creştine de pe Istiklal, am văzut semnul arab al literei N. N vine de la 'nazarineanul' şi a fost folosit de teroriştii ISIS ca să însemneze casele creştinilor din Siria şi din Irak care trebuiau epurate. De atunci, mai multe biserici creştine din toată lumea, dar în special din orient, au pus acest N arab la intrare. Câteva mii de creştini (printre care şi preoţi) din Orient au fost ucişi de fanaticii ISIS între 2015 şi 2017. Oameni care şi-ar fi putut salva viaţa dacă s-ar fi "convertit". Citiţi Corupţie şi Păcat, de Jorge Bergoglio (azi Papa Francisc).

Înapoi în România, undeva sus la Fundata acolo unde Bucegii se văd ca un rai, ascultând alături de un nou prieten concertul de pian al lui Scriabin cântat de Daniil Trifonov. Acolo mi-am dat seama cât de dor îmi fusese de acasă. Să ascultaţi orice cântat de Trifonov.


Cel mai important lucru care mă ţine în România şi care mă face întotdeauna să mă întorc e limba. Şi puţini o jonglează cum face Radu Paraschivescu. Orice scris de el, de la scurte povestiri la interviurile date, e un deliciu. Şi la Orice om îi este teamă se şi râde mult, haz cu necaz. Dar "nu râd nici despre toţi proştii, ci doar despre cei care vor să-i prostească pe alţii sau de cei care se cred deştepţi. De proştii naturali, candizi, care îşi păstrează sărăcia cu duhul, nu-mi permit să râd, pentru că ar fi un lucru ieftin. Meschin."

De fiecare dată, la finalul anunţului despre acordarea premiului Nobel pentru Medicină este publicată o listă scurtă cu lucrările de cercetare care au fost esenţiale pentru descoperirea respectivă. În 2019 au fost cinci astfel de lucrări, iar una dintre ele îl are ca prim autor pe profesorul Mircea Ivan, care lucra pe atunci în echipa condusă de William Kaelin, nobeliatul pentru Medicină din 2019 şi al cărui nume apare ultimul pe lucrarea respectivă (aşa e eleganta cutumă în cercetarea mare: profesorul care conduce echipa se trece ultimul la autori, iar cercetătorul tânăr cu cel mai important rol este primul autor). De la George Emil Palade (care a primit un Nobel tot pentru cercetarea în biologie celulară) nu am mai avut aşa motive de mândrie în acest domeniu. Mircea Ivan este din Braşov şi a absolvit Medicina la Bucureşti. De 25 de ani lucrează în Statele Unite, unde a trecut pe la Harvard, Dana Farber Cancer Institute, Tufts şi, astăzi, este profesor la Indiana University. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre cât de fascinantă şi complicată e lumea cercetării medicale astăzi, citiţi The Beautiful Cure, de Daniel M. Davis.

Când alţi colegi întorceau capul, Camelia Roiu (medic) a vorbit. A vorbit despre înfiorătoarea mizerie din spitale. Când alţi colegi întorceau capul, Nicoleta Ciobanu (contabil) a vorbit. A vorbit despre înfiorătoarea corupţie din sistemul medical. De-ar da Bunuţul mai mulţi oameni ca cele două doamne, că bine-ar fi şi ne-am smulge şi noi din iobăgia la baronii politici. În 2020 va fi premiera documentarului Colectiv film (regia: Alexander Nanau) în România. L-am văzut, trebuie să-l vedeţi şi voi. Camelia Roiu e medicul care a filmat mizeria din Spitalul de Arşi din Bucureşti şi a făcut-o publică, riscându-şi slujba. Nicoleta Ciobanu e cea care a dezvăluit furăciunile directorului Secureanu de la Spitalului Malaxa, riscându-şi slujba. Astăzi sunt personaje de film. În ţara noastră, femeile sunt cele mai curajoase.

Am ajuns la Antwerp şi aşa am văzut "Proverbele flamande" pictate de Peter Brueghel cel Tânăr. Unul dintre proverbe zice aşa: "Să pui barbă de vată pe faţa lui Isus". Adică să îţi ascunzi cinismul şi pizma sub pioşenia creştină. Asta mi-a adus aminte de unii de acasă, din ţară. Un alt pictor flamand care-mi place şi pe care l-am văzut în 2019 e Jan van Eyck; are şi o carte minunată scrisă despre una dintre picturile lui: Girl in a Green Gown, de Carola Hicks. Şi că tot vorbim de pictură, acasă, în România, l-am descoperit pe Felix Aftene, un ieşean cu o coloristică atât de minunată că începi să visezi.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ce iau cu mine din 2019, Ana Blidaru
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Top 2019: CititOARE, cărţi, cafea, club de carte, Mihaela Pascu-Oglindă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019 - între cultural şi existenţial, Andrei Vornicu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019 - Un test?, Argentina Firuță (1.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019 - un an cu tristeţi şi mici bucurii, Virginia Burduja
Sageata Toate articolele din această rubrică


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer