I-am descoperit pe W.G. Sebald, pe Jeanette Winterson şi pe Tatiana Ţîbuleac. A fost o întâmplare ca toţi, măcar într-una din cărţile lor, să vorbească într-un fel sau altul despre mame... dispărute, găsite, regăsite, pierdute definitiv. Ei trei par să mă cunoască dintotdeauna, şi eu pe ei; sunt scriitori prin care eu citesc în sufletul meu şi al mamei mele lucruri pe care realitatea nu ne lasă să ni le spunem.
Am lansat o carte de ilustraţii pentru adulţi, numită An Almost Political Diary. Am început să lucrez la ea, neştiind că va fi o carte, acum vreo 3 ani, când eram la Amsterdam la un masterat. Se numea "master of theatre-making", deci n-avea nici o treabă cu desenul, nu direct. Dar aflată într-o ţară în care limba nu mi-era familiară, m-am trezit că recurg tot mai des la desen; eram burduşită de informaţie, de emoţie şi de complexe. Un şoc cultural. Voiam să vorbesc. Cumva. Aşa că mâzgăleam tot timpul pe unde apucam, prin agendele mele. Ajunsă înapoi acasă, am selectat o parte din desene, le-am refăcut şi le-am pus într-o carte. Odată cu ea, am încheiat, cred, episodul Olanda, care a continuat să mi se prelingă pe retină mult după ce-am plecat de acolo. Jurnalul ăsta m-a ajutat să-mi iau rămas bun. Dincolo de asta, emoţia mea cea mai mare cu el priveşte receptarea lui. Ştiu că nu pot controla nimic în cazul ăsta, mi se zice că asta nu mai e treaba mea, dar cel mai mult îmi doresc să fie citit la fel de vag, de incert şi de pieziş pe cât a fost scris.
Am revenit la desen aşa cum n-am mai făcut-o demult, cel puţin nu cu sensul de a-l descoperi sau a mă descoperi prin el. În martie 2019 am fost câteva zile la Paris, la Drawing Now, un salon de desen contemporan ticsit cu artişti, cu nume aproape necunoscute şi nume mari, pe care ar fi trebuit să le ştiu demult; am cumpărat câteva reviste de desen; mi-am amenajat o mică bibliotecă cu cărţi de artă; în final am luat la puricat caietele mele din ultimii 6-7 ani şi am pescuit de-acolo idei pentru lucrări viitoare. Apoi ai mei mi-au spus într-o zi că au un apartament micuţ, cu spaţiu de atelier pe care ar vrea să mi-l ofere. Marea parte a prietenilor mei se zbate să facă faţă unor chirii îngrozitor de mari la Cluj, şi poate tocmai pentru asta, recunoscându-mi acest privilegiu, mă simt mai motivată să mă bucur de darul ăsta cu asupra de măsură, cu toată jena avantajelor de care am parte. Să lucrez, să lucrez bine în atelierul ăsta e poate semnul de recunoştinţă cel mai profund pe care pot să-l arăt.
În fine, ataşez mai jos o poză cu unul din pereţii atelierului. Sunt desene făcute în mare parte în ultima lună, de când m-am mutat. Încerc de toate. Mă joc. E un început. Mai sunt şi alte lucruri de povestit, dar am să mă rezum la aceste fapte: nişte cărţi, o călătorie, o casă. A fost un an darnic.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)