Două momente-cheie clişeu / etape / bormaşini emoţionale şi / sau psihologice. Şi o carte. Atât mai ştiu, începutul cu siguranţă nu. În ianuarie eram deja în plină pâine şi - pentru o clipă - totul a fost un lanţ de nesfârşiri. Iubirea a stat acolo - cuminte - cu mine de mai demult. M-am mulţumit şi m-am hrănit cu asta până la final.
Momente-cheie clişeu... Bacul şi admiterea (?). Să le spunem pe nume. Pata galbenă, respectiv pata oarbă a tuturor elevilor de-a 12-a. Drăguţ. Încă mai visez variante la fizică la termo/electro. E bine - aş fi putut avea coşmaruri serioase în care sunt alergat de creaturi prin peisaje înceţoşate - dar nu. Sunt la biroul meu confortabil, cu o lămpiţă cu lumină chioară şi beznă în rest, cu câte un sfert de top de hârtie în dreapta mea. Caut pe net bareme sau ceva. Mă trezesc. Îmi aprind lămpiţa cu lumină chioară şi mă aşez la biroul meu confortabil din care scot un sfert de top de hârtie şi îl pun în dreapta mea. Vedeţi? Nu e un coşmar. Şi dacă pare cuiva aşa - încercaţi şi visul amintit - cel cu peisajul înceţoşat.
Ceea ce ar fi ideal de punctat e - de unde atâta conştientizare onirică pe umerii unui puşti de 18 (ulterior 19) ani? Simplu. Tot ceea ce apare în faţa noastră vine cu un oarece kit de automatisme - sau cum să faci faţă la...???? Bullshit. Faci faţă la orice. Habar nu am cum, o să simţi tu, dar îţi garantez că faci faţă.
Mie mi s-au deschis chakrele în câteva luni şi m-au surprins plăcut - dopate cu de-alde fizică, mate, română şi destul de puţine alte acumulări din liceu. Mi-e ciudă că nu m-am apucat de citit orice nu avea legătură cu atmosfera pregnantă de responsabilizare. Sau că n-am văzut mai multe filme. Sau că n-am văzut filme. Sau că n-am mai trecut pe la Atelierul de Teatru decât foarte rar. Că nu m-am mai gândit la mine destul de mult timp.
Probabil există o pandemie de grijă părintească, orbitând viral prin camerele neaerisite, presărate cu eseuri şi nemaicurăţate de săptămâni bune, poate-poate se mai depune ceva şi în subconştientul/conştientul care tânjeşte la vară şi la cea mai apropiată finalitate. Asta e treaba părinţilor, iar treaba noastră organică e să vizualizăm unde vrem să ajungem după liceu. Ne enervăm? Da, categoric. Credem că avem controlul absolut? Absolut. Vrem libertate nelimitată? Mhm.
Reversul medaliei e că primim vreo 30% din toate astea. Pentru că asta e treaba părinţilor. Sunt un potenţiometru uman de orice sevă adolescentină ni se mai prelinge - mahmură - prin fiinţă. Poetic, nu?
Se instalează rutina şi - la un moment dat - alternezi învăţatul acasă cu învăţatul la bibliotecă / orice alt spaţiu mitico-legendar al înţelepciunii mai-marilor. Eu am învăţat pe bune cam pe după simulări şi mergeam pe la bibliotecă fiindcă acolo era prietena mea. Era un date. Mă puteam concentra? La ea? Desigur. Cu treburile "serioase"? Doar acasă, în linişte. Aşa funcţionez eu.
Vorba vine - serioase - singura treabă serioasă cu care rămâi e iubirea. Şi trebuie să faci cumva să nu plece de lângă tine. O să plece mulţi oameni prin alte părţi şi o să ştiţi cu toţii că o să vă vedeţi din ce în ce mai rar. O să ţineţi legătura din ce în ce mai rar. E ceva ce îmi zic mai mult mie - nu toate interacţiunile sunt prietenii. Dar de salutat pe stradă e loc întotdeauna. Şi mă străduiesc să nu uit asta.
Şi apoi vin prieteniile şi prieteniile cele mai bune. Vreo două? Trei? Ţine-le. Oamenii ăştia o să fie oricând mai aproape decât crezi.
A, apropo. Revin puţin. Simulările sunt minunate. Sunt un fel de părinţi - dar cu care nu te poţi certa. Sub nicio formă. Habar n-am dacă-s mai grele sau mai uşoare, oricum nu o să le spui alor tăi rezultatul. Ăla e momentul în care tu şi neputinţa ta faceţi o horă frumoasă, beţi ceva, după care luaţi la răscolit internetul şi în aproximativ două zile puteţi susţine teze metafilosofice pe domenii extinse celor trei alese. Sigur că e un pamflet. Că sunt şi oameni care nu au nicio problemă cu niciun obstacol / fals-obstacol. De mine ziceam, la urma urmei. Că doar pe mine mă pot certa. Şi fiecare are stilul lui.
Am continuat să scriu în 2019. Am început şi proiecte mai serioase de care - bineînţeles - nu m-am ţinut. Am comprimat toată pregătirea pentru primul eveniment clişeu în anul ăsta. De aia am şi spus că în ianuarie eram în pâine deja. Am dat la fizică a treia materie.
Nu, nu sunt retardat. Şi da, ştiu şi eu de bio, din auzite. Am ţinut să inserez asta ca să semnalez două stereotipuri existente pe piaţa elevilor în prag de absolvire. Nu încurajez lumea să facă alegerile mele, chiar dimpotrivă, mi-aş dori să se schimbe cutuma peste ani şi - de ce nu - să avem o "chimie" majoritară ca opţiune.
Te descurci cu orice, de aia e o prostie treaba asta cu stereotipurile. Multe lucruri se cristalizează destul de devreme. Se recristalizează progresiv. Nu e o aluzie la chimie, staţi liniştiţi.
Eu alegerea am făcut-o de printr-a noua. Inconştient. Că îmi plăcea mult de prof. Plăcea... Îl iubesc. Dar asta nu înseamnă că am muncit destul. Sunt dezamăgit de mine? Deloc.
A, încă o chestie. Aveam obiceiul să le spun alor mei că în cazul rezultatelor bune efortul a fost la minimum. Ceea ce îi contraria foarte tare - că rezultatele erau cum voiau ei, dar efortul nu era cum voiau ei. Încă le mai spun asta, e distractiv.
Accentul cade pe "cum voiau ei". Hibridul ăsta - paradoxal - există şi nu există. Tu crezi că există, ei ştiu că există, dar cred că rezolvă ceva dacă îţi spun că nu există. Se demonstrează uşor, prin reducere la absurd.
N-are, bă, cum să fie şi "pentru tine faci, puiule, 10 e ceva normal!" şi "da' nu ţi-e ruşine cu 2 ca să nu fie 1?". Am avut dilema asta tot liceul. Şi ajungea să mă supere într-un timp. Deci fac sau nu fac pentru voi? Că nu înţeleg, jur. E doar un fel de a ambiţiona. Ştiu că, probabil, afectează şi nu e chiar de dorit să auzi pendulări de astea tot timpul, dar e ceva organic şi de iertat.
Eu am scăpat din impasul ăsta fiindcă am avut norocul de pereţi subţiri în casă. Şi fiindcă aud şi foarte bine. Ai mei mă lăudau pe la fiecare musafir care venea. Chicoteam şi eu din cameră, bineînţeles. Când plecau musafirii, deveneau iar drastici. Le era greu cu prefăcătoria. Şi, până să descopăr, mă supăram şi eu degeaba. Urma să mă prefac şi eu că îi iau în serios.
"Luaţi un cerc. Mângâiaţi-l. Va deveni vicios."
Dacă aş avea un sfat şi mi-aţi permite concesia... Faceţi cât mai multe tâmpenii de-a lungul anului. Amintirile nu se nasc altfel. Şi ajungeţi la final fără substanţă într-un amărât de top. Citiţi mult. Citiţi şi ce nu trebuie, mai ales ce nu trebuie. Vedeţi filme (plus o listă lungă cu regretele mele şi câteva didascalii de suspine).
Despre al doilea eveniment clişeu - pe numele lui "admitere" - nu am să vorbesc decât minimalist. Admiterea e pur şi simplu Monty Python - The Ministry of Silly Walks. Oricare. Luaţi asta cum vreţi. Alegeţi-vă mersul propriu (ce bună, am să o mai folosesc).
Şi dacă tot am ajuns la refolosiri - înainte să trec la acea "o carte" despre care vă spuneam că ar fi al treilea lucru notabil din top - urmează o incursiune plângăcioasă (lacrimogenă) în anul trecut trecut. Adică acum doi ani. Atunci s-au fundamentat nişte... Of, iubirea de care vă vorbeam. Nu s-a dus.
Găsesc Atelierul în fiecare lucru. E matematica mea, e felul în care asociez totul acum. Tot familiei ăsteia îi datorez începuturile mele scriitoriceşti. Adică tot ce s-a materializat de atunci.
Am rămas un haos de idei. Un amalgam de stări lipsit de corporalitate, în frunte cu o eternă stare de imponderabilitate.
"Oh mama, actin' like my life's already over...
Oh dear, act your age and try another year..."
Trecutul e întocmai ca o jumătate de pisică. Fără viitor n-ai avea pisica întreagă cu care să te joci. Iar dacă până acum am atribuit trecutului partea de pisică cu cap (poate-poate mai sapă ceva în nisipul ăla), de aici înainte atribui viitorului partea care miaună, iar trecutului cea cu coadă. Prezentul sunt eu, întins perpendicular la perfecta jumătate a mâţei.
Referinţă din trecutul apropiat cu efecte în prezent şi viitor - The dialogue of two snails - Federico García Lorca. Nebunia asta mi-a schimbat radical viziunea asupra scrisului. Bine, seamănă întrucâtva cu revelaţia anului precedent - Flann O'Brien, de preferinţă netradus, cum ziceam. Şi - în aceeaşi măsură - nu seamănă deloc. Nu ştiu, e magic.
Dialogul a doi melci. Am primit cartea asta - cu cea mai bună traducere posibilă în engleză - de la Simina, odată cu sosirea la Cluj. Un fel de cadou de bun-venit. Simina face ilustraţiile pentru toate tâmpeniile pe care le-am scris / am de gând să le scriu. Sunt minunate.
Venisem la Cluj cu gândul să public - poate - o carte. Dar venisem la Cluj şi cu gândul la facultate. Cândva o să se aşeze toate lucrurile aşa cum îmi doresc. Am speranţe de la 2020. Ca să pot scrie mai puţin despre "partea mea profană". Habar n-am. Realizări. Interne, externe, tangente, adiacente. Şi timp de scris. O grămadă de timp de scris mi-aş dori. Am cerut şi de la Moş Crăciun. Şi de Anul Nou. Nu prea sunt eu cu stereotipurile. O să mă trezesc într-o zi şi îmi voi cere mie însumi.
Pregătiţi-vă!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)