E pe marile ecrane un film care se numeşte Nu te mişca şi o are în rolul principal pe Penelope Cruz, urâţită după modelele Nicole Kidman, Charlize Theron (ambele câştigătoare de Oscar pentru roluri în care şi-au mutilat fizionomia). Dincolo de şmecheria publicitară cu machiajul Penelopei, pelicula mai are lucruri despre care să poţi vorbi. E o poveste despre dragoste şi milă, despre trădări şi umilinţe, despre secrete care ies la iveală dintr-un joc al sorţii şi al întâmplării. Într-un fel, filmul vorbeşte despre aceleaşi emoţii şi situaţii pe care le înfruntă Octavian Belu zilele acestea.
De câte ori aud veşti noi despre anchetarea antrenorului de gimnastică, mi se pare că o voce din off strigă: "Belu şi Bitang, nu mişcaţi! Staţi acolo drepţi, la perete, ca să tragem mai bine în voi. Să nu ratăm nici o bucăţică din sufletul vostru. Să nu pierdem nici unul din gloanţele noastre preţioase, aducătoare de audienţă."
Nu am pregătirea necesară să judec cât e de bună relaţia pe care o au cei doi cu elevele lor. Vreau doar să scriu ceva ce, în vâltoarea evenimentelor, au uitat alţii să spună. La nivelul competiţional la care se luptă gimnastele românce diferenţa între sportive şi campioanele adevărate este dată de puterea minţii. Învinge cea care are nervii cei mai tari, care se poate stăpâni cel mai bine, care nu simte emoţiile mizei medaliei de aur. Şi pentru ca o copilă de 15-16 ani să înveţe să-şi controleze asemenea emoţii e nevoie nu doar de un tehnician iscusit, ci şi de un maestru psiholog.
Amintiţi-vă de emisiunea lui Marius Tucă, de anul trecut, imediat după Olimpiadă. Şampania curgea şi fetele uitaseră pentru o clipă toate sacrificiile de peste an. Doar Belu era la fel de concentrat ca întotdeauna şi atrăgea atenţia asupra clipelor în care fetele vor să renunţe la competiţie pentru că statul le asigură, odată cu răsplata medaliei, banii pentru un trai decent. Oamenii care stau astăzi cu puşca la ochi ar fi trebuit să înţeleagă că Belu nu lasă niciodată garda jos şi că se foloseşte de orice întâmplare ca să-şi motiveze elevele să meargă mai departe. Şi-ar fi trebuit să se încline în faţa perseverenţei sale. Oameni care strigă astăzi "nu te mişca, tragem" ar fi trebuit să se gândească câtă tulburare pot aduce aceste evenimente în mintea unor copile pentru care Belu e şi tată şi antrenor. Mintea care va face diferenţa pe podium.
Zilele trecute erau contabilizate câştigurile financiare ale celor doi antrenori. Cu un limbaj care amintea de experţi contabili ni s-a explicat care e venitul pe an al lui Octavian Belu, foarte mic după standardele... fotbaliştilor, spre exemplu. N-am văzut însă nici un expert care să ne spună care a fost câştigul emoţional al fiecărui român care a stat în faţa micului ecran şi a strigat la fiecare aterizare a micuţelor sportive "nu te mişca!". Câte lacrimi de bucurie s-au strâns în colţurile ochilor la intonarea imnului pentru campioane. Sau cât ar fi trebuit să cheltuie orice guvern pentru a obţine la fel de multă publicitate României.
După reperele mele, de persoana mai preocupată de cărţi decât de legi, ceea ce se întâmplă e de un absurd absolut. Lupta cu corupţia a început cu antrenorul care are marea vină de a fi făcut campioane din zeci de copile. Iar ai noştri, care s-au grăbit să facă manifestări spontane (flash mob-uri) pentru a înlătura politicieni sau directori de ziare, nu s-au gândit niciodată să iasă în stradă să-şi arate respectul pentru munca şi puterea minţii oamenilor care i-au făcut să se simtă bine că sunt români. Care le-au dus ţara în buletinele de ştiri ale televiziunilor lumii. Românii nu s-au adunat niciodată în stradă, să le cânte la unison melodia pe care, la Olimpiada sau Campionate Mondiale, ei o transformă în şlagăr: imnul naţional. Ca de fiecare dată când ar fi trebuit să luăm atitudine, noi - românii - am rămas nemişcaţi în faţa micilor ecrane, uitându-ne cu gura căscată cum se reflectă propria noastră prostie pe sticlă. Mi-e ruşine şi sunt dezamăgită. Ieşim în stradă?
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)