Se gândeau englezii sfârşitului de secol 16 la Romeo şi Julieta ca la literatură sau ca la maculatură? Cât din ce a scris Shakespeare e inspirat din propria-i viaţă? Studioul Miramax a avut curajul de a se amuza pe seama vieţii marelui Will într-un film cu o distribuţie impresionantă. Shakespeare in love e mâine la TVR de la ora 20.00 şi e un prilej să vă arăt încă o dată că filmul continuă şi când pe sticlă curge genericul.
De câteva săptămâni toţi se laudă că îl citesc pe Mircea Cărtărescu cu De ce iubim femeile? şi nici prietenii mei nu fac excepţie. A fost o polemică între noi când ne întrebam dacă aceste texte sunt literatură sau nu (în sensul calitativ, nu tehnic). Cartea a avut un titlu foarte bun, puţine pagini, format de buzunar, texte scrise pentru doamnele care vor să ştie cum arată ultima colecţie Prada şi s-a vândut bine. Dar chiar şi penisul lui Dan Chişu s-a vândut bine (să-mi fie iertată exprimarea). Când polemica noastră despre literatură versus maculatură era pe culmi, un prieten îmi spune să citesc rândurile unui anume domn. Şi între două cărţi noi mă loveşte o întrebare: dacă pe vremea lui Shakespeare ar fi fost televiziune, am mai fi vorbit astăzi de marele Will şi de literatura sa?
Închipuiţi-vi-l pe Shakespeare dându-şi cu părerea într-un talk-show despre evenimentele de la curtea reginei Elisabeth. În faţa lui, moderatorul preocupat de rating îl provoacă să facă declaraţii dure. Marele Will (ca bun scriitor ce este) ştie să aleagă cuvintele care să redea perfect emoţiile pe care le caută spectatorii. Cum nici teatrul nu-i e străin, îşi controlează gesturile şi vocea (e propriul său regizor) aşa că "dă bine pe sticlă" şi e invitat mereu. Iar elisabetanii încep să-l judece după spectacolul pe care-l face la televizor şi nu după ceea ce scrie acasă, fără constrângeri de rating. Când scrie de plăcere, cu plăcere, mânat de lucrurile care nu-l lasă indiferent.
"Pentru mine a face literatură e totuna cu a iubi.(...) Nu iubeşti mai bine sau mai prost. (...) Iubirea vine sau nu vine când dă Dumnezeu. Tot aşa, mii de cărţi citite, rumegarea vieţii marilor scriitori, cenaclurile, călătoriile la simpozioane internaţionale nu garantează cu de-afurisenie naşterea literaturii." Acesta e răspunsul pe care-l căutam la paralela literatură/maculatură, răspuns care – culmea coincidenţei!- este scris într-un comentariu despre o mai veche carte a lui Cărtărescu.
La început, n-am vrut să citesc cartea în care am găsit răspunsul acesta pentru că autorul ei e prezent mereu în talk-show-uri, e maestru în a-şi argumenta opiniile şi ştie toate tehnicile (voce, mimică, respiraţie) ca să transmită mesajele pe care le doreşte. Nu vroiam să-mi ocup timpul destinat lecturii cu un sistem de argumentare ale cărui trucuri le-am ghicit deja. Dar mi-am dat seama că televiziunea îi face un mare deserviciu. Îl vezi pe ecran şi când gândeşte ca tine îţi vine să spui "ce bine le zice ăsta şmekerilor!", iar când opinia lui e de partea cealaltă a argumentelor tale, te enervează teribil. Şi cînd te enervează, îi cauţi defectele din gesturi, intonaţie, gramatică.
Am citit cartea Libertatea Urii cu vocea minţii mele (cu trucurile mele, nu ale lui) şi când am ajuns la sfîrşit am trecut fără pauză la Nobelul românesc. De sâmbăta trecută şi până astăzi, am mai citit Copiii Fiarei, Timp mort, Vremea mânzului sec şi Un cadavru umplut cu ziare. (Toate au apărut la Ed Polirom.) Mai am de citit câteva şi le caut prin librării pentru că, vorba filmului de astăzi, sunt "in love".
Acum cred că dacă domnul acesta ar fi trăit înainte de a se fi inventat televiziunea, ar fi fost recunoscut drept un mare scriitor. Chiar şi el spune că astăzi cărţile "sunt un fel de sarcofage ale cuvintelor, îngropate în bibliotecă". Nu ştiu dacă s-a gândit că, în absenţa televiziunii, cărţile ar fi putut rămâne cufere pline de comori.
"Ca şi iubirea, literatura înseamnă să atingi sufletul celuilalt" scrie Cristian Tudor Popescu în Nobelul românesc şi mi-e ciudă că merge la talk-show-uri ca să facă măscări.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)