S-au întâmplat foarte multe în 2019. Cu oamenii, cu ţara, în vieţile personale şi profesionale, în politică, în lume. Am trăit fiecare clipă cu antenele întinse la maxim. Să fiu activă, să particip, să nu îmi scape ceva. Să trăiesc în prezent. Mi-am turat motoarele la maxim până m-am împrăştiat peste tot şi nu am mai reuşit să mă adun. Fiecare părticică din mine le căuta disperată pe celelalte în agitaţie şi neputinţă.
De aceea, privind acum în urmă, 2019 are legătură cu întâlnirea, căutarea de sine, regăsirea. Este mai mult o retrospectivă filosofică, foarte personală.
Sunt un om de lume cu momente de pauză. Pe cât de mult iubesc să fiu înconjurată de oameni, să am discuţii, să râd, să lucrez, să mă joc, pe atât de mult iubesc să stau singură în casă, să dansez, să citesc, să ascult muzică, să scriu, să cânt la pian sau să lenevesc pur şi simplu pe canapea la filme.
Pe lângă plimbările lungi cu sau fără (dar mai mult cu) muzică în căşti, cele mai mari bucurii ale mele sunt întâlnirile cu locuri şi cu oameni. Întâlnirile cu oameni cu care pot să fac schimb de idei, de experienţe, de priviri, de glume, cu oameni cu care sunt pe aceeaşi lungime de undă sau cu care găsesc deschiderea de a prezenta şi accepta reciproc "undele" diferite pe care suntem. Acei oameni despre care Noica spunea că ne putem despărţi. Nu spre a nu mai avea vreun contact, ci dimpotrivă, spre a putea relua o legătură în orice moment. ("Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: «acum ne putem despărţi.» Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Asta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul - care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor - devine acum posibil."- Jurnal filozofic)
Din acest punct de vedere, 2019 a fost un an al unor mari şi importante întâlniri. A fost un an în care am muncit foarte mult. Totuşi profesia, fără să îmi propun, a trecut puţin în fundal. A fost un fel de muzică de fond a frământărilor mele interioare. Şi pentru că am certitudinea că nimic nu e întâmplător în viaţă, şi de data asta s-a potrivit totul. Experienţele de viaţă m-au ajutat mereu să îmi înţeleg mai bine profesia, la fel cum roluri la care am lucrat sau texte pe care le-am citit, m-au ajutat să îmi înţeleg mai bine viaţa. Pe mine actoria mă face să mă întorc la mine.
Am scos nişte spectacole, am văzut altele, am fost în turnee, am văzut nişte filme, am descoperit muzică nouă şi am reuşit să şi citesc (mai puţin decât mi-aş fi dorit). Dar topul meu e foarte personal. Nu e un ghid sau vreo recomandare, nici de spectacole, nici de filme sau de cărţi. Nici măcar de muzică. E despre locuri, experienţe şi oameni cu care m-am întâlnit şi care m-au ocupat.
În 2019 am reuşit, în sfârşit, să văd Castelul Peleş, pe care ba l-am ocolit până acum, ba l-am ratat, ba nu s-a nimerit.
În 2019 am împlinit 30 de ani şi nu am avut nici un fel de criză sau teamă pe tema asta.:)
În 2019 m-am întâlnit cu o mână de oameni care mă inspiră şi mă îmbogăţesc neîncetat.
În 2019 am fost la un pas de burnout într-un moment în care nu aveam cum să mă opresc şi aşa, într-un fel misterios, munca a devenit o foarte frumoasă şi puternică muzică de fundal.
În 2019 nu am ajuns acasă de Paşti, pentru prima dată.
În 2019 am reluat legătura cu câţiva oameni cu care mă întâlnisem în trecut.
În 2019 nu am avut concediu, dar am ajuns totuşi la mare puţin.
În mare parte din 2019 nu am mai ştiut ce îmi place, ce îmi doresc, ce pot, ce nu pot.
În 2019 ne-au părăsit (într-un fel) câţiva oameni foarte importanţi.
În 2019 am jucat la Sankt Petersburg şi am văzut cum un oraş poate fi, de fapt, două - în funcţie de zi sau noapte.
În 2019 am petrecut foarte mult timp la Replika, fiind în admiraţia continuă a colegilor mei de acolo.
În 2019 am reuşit să îmi cunosc mai bine colegii de la Bulandra şi să mă bucur cu adevărat de ei.
În 2019 am început să am visuri noi.
În 2019 am reuşit să accept ce nu pot schimba.
În 2019 am reuşit să nu mai privesc înapoi cu mânie.
La final de 2019 am reuşit să îmi amintesc ce îmi place, ce îmi doresc, ce pot şi ce nu pot.
La final de 2019 m-am reîntâlnit cu mine şi am zâmbit.
Ştiu că 2019 a fost un an dificil pentru foarte multă lume. Bucuria mare vine din faptul că mulţi am reuşit să transformăm nisipurile mişcătoare în valuri şi să îl încheiem în pace, sau chiar entuziasm. Şi mai mult decât atât, să fim recunoscători pentru anul ăsta al încercărilor.
Orice experienţă care ne face să cunoaştem sau să ne cunoaştem mai mult e câştigătoare.
Cin cin, 2019!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)