E sfârşitul verii şi-aş vrea să nu se termine vacanţa. Să pot citi de dimineaţă, de când mă trezesc, în timp ce-mi beau cafeaua şi mult după aceea.
Am fost înghiţită în lumea cărţii aşa cum de mult nu mi s-a mai întâmplat. Iar când mă opresc din citit mă duc prin oraş şi-i caut urmele. Oare unde locuia Balint? În care casă de pe Moţilor trăia Adrienne? Intru în curţi interioare, caut în spate de tot Canalul Morii, singurul reper cert din poveste. Un pui gălbui de pisică se joacă cu o hârtie purtată de vântul cald de august şi mă face să hotărăsc că acolo trebuie să fi fost casa Adriennei. E ca un semn pe care-l cer şi mi se dă.
Trilogia transilvană de Miklós Bánffy a fost pentru mine cartea anului 2019, maiestuoasă şi copleşitoare. Încă mă mai gândesc la ea, încă îi mai caut urmele prin Cluj, am fost de două ori şi-n (cimitirul) Hajongard, la mormântul contelui. Sună pompos, dar asta simt: că vreau să-i aduc un omagiu.
Oamenii
Spectatorii care umplu sala Teatrului Naţional din Iaşi la întâlnirea cu scriitorul rus Mihail Şişkin de la FILIT. Aproape toţi au în mâini exemplare din Scrisorar. Şi mi-e drag să-i văd cum le frunzăresc.
Domnul blond, uscăţiv, cu faţa arsă de soare, care ne conduce cu catamaranul de la Sulina la Letea şi ascultă Metallica. Ne povesteşte despre copilăria lui şi despre iernile geroase, când Dunărea îngheţa şi era nevoie de două zile ca să ajungi până la Tulcea, printre sloiuri.
Adolescenţii de la Colegiul Naţional Gheorghe Şincai din Cluj, confesiunile lor, sinceritatea lor. Şi concluzia mea că noi, adulţii, le cerem prea multe şi le oferim prea puţine în schimb. Deşi în cea mai mare parte a timpului credem că e invers.
Locurile
Sibiul în octombrie, cu soare, frunze aurii şi o terasă pe care beau cafea şi mănânc prăjitură cu fructe. Aş vrea ca timpul acolo să se oprească.
Vărsarea Dunării unde simţi forţa copleşitoare a mării, eşti un fel de furnică într-o coajă de nucă, în voia valurilor şi a întâmplării. Dunărea mea dragă îşi arată o nouă faţă: blândă, supusă, cucerită.
Satul de vacanţă de la Mamaia, cu toată aglomeraţia, kitschul, zgomotele, dar şi cu entuziasmul fiului meu care învaţă cuvântul "tiribombă". Care urcă neobosit în maşinuţe, vagoane şi rachete spaţiale şi care-mi strigă de la înălţime: "Mami, nu mai fi aşa fricoasă!"
Gusturile
Borşul de peşte şi mămăliga tăiată în triunghiuri, rasolul de ştiucă cu maioneză de usturoi, mâncate în Deltă, cu mâini murdare, pline de nisip fin cules pe dunele dintre copaci la Letea.
Prajitura copilăriei mele, cu moţ de frişcă, numită Sinaia, redescoperită cu ajutorul prietenei mele într-o cofetărie obscură din Brăila.
Păstrăvul pe ţiglă mâncat seara la Sibiu, după o zi întreagă cu filme şi soare la ASTRA, la festival.
Frica
Hotărâm să urcăm dealul care domină satul şi pe care l-am văzut dimineaţa la trezire toată copilăria mea. A fost cumplit de cald toată ziua, acum se lasă seara şi se răcoreşte. Avem la noi doar o sticlă de apă şi suntem trei: eu, fiul meu şi nepoata mea. De departe se vede o stână şi trecem pe lângă ea, după ce ne asigurăm că nu se vede mişcare. Abia apoi din spate auzim lătrături nervoase şi vedem că se apropie de noi în goană cel puţin opt câini ciobăneşti. Înapoi în sat nu se putem întoarce, ar însemna să-i înfruntăm, în faţă avem dealul, foarte abrupt. Ne prindem de mâini şi urcăm în pas măsurat, fără să ne uităm înapoi. Câinii se apropie de noi tot mai tare. Transpirăm, gâfâim, tragem cu coada ochiului în spate. Unul dintre câini aproape mă înşfacă de gleznă. Continuăm să urcăm şi observăm că în sfârşit stau pe loc. Ajungem în vârf fără suflare. Câinii s-au aşezat în semicerc şi aşteaptă să coborâm. Nepoată-mea răsuflă uşurată. Îţi dai seama, zice, dacă am avea pe telefon o aplicaţie cu care să gonim câinii? Clar, telefonul din ziua de azi e un fel de inel al Arabelei la care visam în copilărie, doar că pare mult mai la îndemână şi capabil să te scape de belele. Îţi dai seama cât de inutil este abia când viaţa îţi este cu adevărat pusă în pericol şi n-ai pe ce buton să apeşi ca să te salvezi. Lecţie importantă de ţinut minte. Şi nu neapărat de repetat.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)