18.01.2020
Câţi dintre noi ne dăm seama la timp pentru ce ne-am născut, care ne este adevărata vocaţie? În ce mă priveşte?

Teatrul m-a fascinat de când mă ştiu pentru că se aud bătând inimile actorilor în timp ce, folosindu-se în special de cuvinte, ne înfăţişează omul în toată plurivalenţa lui, cu visele, iubirile, credinţele, dramele, minciunile, fricile, adevărurile, singurătăţile, evadările, deznădejdile, captivităţile, speranţele, laşităţile, trădările, complicităţile, limitele şi, nu în cele din urmă, frumuseţea lui. De aceea am visat să scriu şi eu teatru...

În 2019, la sfârşitul primăverii, am mers să văd spectacolul Pădurea spânzuraţilor montat pe scena Teatrului Naţional în regia lui Radu Afrim. Am ajuns cu aproape două ore mai devreme; având prea multe pe cap, la slujbă - public relations pentru servicii medicale - şi în viaţă în general, mi se întâmplă să încurc zilele, orele de întâlnire, să nu ţin minte nume, figuri, ocazii etc. Lipsit de obişnuinţa de a avea timp liber la dispoziţie numai pentru mine, pe moment, nu am ştiut ce să fac, pe unde să o apuc. Puteam să beau ceva la Dianei 4, să merg să iau broşura cu programul Cinematecii sau să colind librăriile din zonă. Am ales ultima variantă şi am intrat într-o librărie-anticariat de pe bulevard, peste drum de Piaţa Sfântu Gheorghe. Am înţeles foarte repede că nu aveam cum să răsfoiesc şi să citesc, fie şi câteva rânduri, pentru că-mi uitasem ochelarii de vedere în maşină, aşa că m-am oprit la raionul cu albume de artă.

Am luat de pe raft, pur şi simplu la întâmplare, un album ce conţinea fotografii ale mai multor fotografi ruşi. Cum nu mă grăbeam, l-am răsfoit pe îndelete până când mi-a atras atenţia în mod deosebit o fotografie color ce era făcută, după toate aparenţele, într-o rezervă (destul de sordidă) de spital. În partea din stânga a imaginii, în prim-plan, se putea vedea o femeie bătrână, îmbrăcată cu o cămaşa de noapte deschisă la culoare, care stătea culcată pe pat şi avea pielea de pe braţe aşa de zbârcită că-ţi lăsa impresia că este desprinsă de pe oase. Nu asta m-a frapat, nici că se ţinea cu ambele mâini de un grilaj metalic aflat la marginea patului, ci privirea bătrânei. Da, privirea. Ochii ei albaştri, limpezi păreau să-mi spună: "Ce faci cu viaţa ta? Când te vei trezi?" Fotografia era făcută de Alexander Petrosyan, artist despre care nu auzisem şi poate fi văzută pe site-ul autorului la secţiunea Photos / Short stories / Hospital.


Toată vara m-am ocupat de organizarea şi promovarea unei conferinţe cu tematică medicală, nu mi-am văzut capul de treabă şi am tras pur şi simplu de mine ca să duc la bun sfârşit ce aveam de făcut, aşa că nu am mai avut timp şi energie pentru a scrie cu toate că îmi propusesem la începutul anului să termin un prim draft al unei piese de teatru. Pe primul plan era altceva. Privirea bătrânei din fotografie m-a urmărit obsesiv până la începutul toamnei. ("Ce faci cu viaţa ta?"). Era o avertizare, dar şi un îndemn, îmi devenise foarte clar!

Într-o dimineaţă, în timp ce-mi beam cafeaua înainte de a pleca spre slujbă, am luat decizia pe care o tot amânasem, am deschis laptopul şi i-am trimis un e-mail directorului de la firma la care lucram prin care l-am anunţat că îmi iau concediu fără plată începând cu acea zi. Un an, aşa i-am comunicat, dar în sinea mea ştiam că nu o să mă mai întorc acolo niciodată. Aşa, pur şi simplu. Am închis telefonul de serviciu şi noua mea viaţă putea începe. Adevărata viaţă. Aproape că-mi venea să ţip de bucurie. Nu ştiu cum m-am abţinut.

Totul s-a derulat cu repeziciune: am anunţat că renunţ la apartamentul în care stăteam în chirie (mi se părea fără sens să mai rămân în Bucureşti pentru că nu cred că aş fi putut scrie acolo), am dat câţiva saci cu haine unei fundaţii care îngrijeşte oamenii străzii (De ce oare strângem aşa de multe lucruri? De ce ne înconjurăm cu lucruri?); am donat câteva sute de cărţi - ani de zile am tot amânat! - bibliotecii din satul bunicilor aflat pe undeva lângă Galaţi. Şi gata, după doar trei zile am putut pleca să-mi urmez chemarea...

Scriu aceste rânduri pe veranda unei case de vacanţă unde am luat cu chirie o cameră, pe malul mării, în 2 Mai. Am finalizat o piesă de teatru şi am înscris-o la un concurs. Trăiesc. De asta să aveţi şi voi parte!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

2 comentarii

  • Che-marea
    Ana Androne, 19.01.2020, 20:45

    Sunteți cu adevărat curajos! Admirabil. Va invidiez și alături de mine, alți zeci sau sute de captivi ai sistemului, cred. Va țin pumnii sa reușiți tot ce v-ați propus și sa reușiți sa trăiți din ceea ce scrieți!

    • RE: Che-marea
      Lucian Uegrin, 20.01.2020, 13:41

      Vă mulțumesc pentru aprecieri și pentru urări. Gânduri bune.

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus