Angelica şi subconştientul

Nu reuşeam niciodată să-mi termin mâncarea din farfurie, aşa că ai mei au hotărât să mă deporteze, întru concreta cunoaştere a unor altfel de condiţii de viaţă, undeva într-un sat aflat pe lângă Ploieşti. Vestea mi s-a comunicat la prânz, seara păşeam în casa Babei Veta, mama iaurgiului nostru. Pădurea întuneca deja curtea, în tindă lampa cu gaz era aprinsă, în camera de curat albituri apretate zdravăn cu făină răspândeau miros de tei şi busuioc.

Am adormit târziu, strângând mâna rece a păpuşii Angelica, de care, de câţiva ani buni, nu mă mai despărţeam. Drăgălaşă, avea un cap de porţelan în trăsături şi zâmbet de reclame publicitare, ochi care clipeau cu pleoape terminate în gene rimelate, perucă blondă buclată, din păr foarte adevărat, trup grăsuliu din carton presat, rochie dantelată roz peste o lenjerie de satin, şosete scurte albe, pantofiori de lac negru şi prima falangă a inelarului de la mâna stângă lipsă. Ridicată în picioare, îmi ajungea la umăr.

Vă închipuiţi şi singuri ce impresie a produs asupra copiilor adunaţi în dimineaţa zilei următoare de Baba Veta pentru a-mi fi tovarăşi de joacă. Cu picioarele goale, înfăşuraţi într-un soi de cămeşoi invariabil tăiat deasupra genunchilor juliţi, foarte blonzi dar cu feţişoarele şi braţele deja bronzate, ei au curmat brusc gălăgioasa lor conversaţie la apariţia noastră în pragul uşii.

Sandalele mele albe, rochia cu floricele multicolore, cozile încă legate în funde, Angelica mai cu seamă m-au desemnat instant lider al tăcutei adunări. Autoritar, cu glas de doamnă învăţătoare, am întrebat încotro mergem să ne jucăm. "La pârâu", îndrăzni una dintre fetiţe. "O iei şi pe ea?" "Pe cine, pe Angelica? Sigur că da. Ne va spune poveşti, ştie multe. Vă plac poveştile?" "Oho, câte-mi spune mie tata mare! Poveşti cu eroi morţi şi obuze explodate în timpul Marelui Război, de unde s-a întors ciung", înaintă spre mine un băiat cu o aluniţă uriaşă înfiptă în mijlocul obrazului drept.

Ajungând lângă căruciorul Angelicăi i-a atins sfielnic braţul. "Chiar ştie poveşti?!" "Ştie, dar mi le spune numai mie, pentru că e cea mai bună prietenă a mea, să ştii asta!", i-am retezat-o scurt, doar preluasem conducerea grupului, un pic de respect, ce Dumnezeu!

Şi am pornit ţanţoşă prin praful uliţei, urmată de ceilalţi. Foarte curând am ajuns la un fir de apă şi un vuiet prelung de bucurie sparse deodată aerul, copiii repezindu-se să-şi răcorească picioarele. Stropi cristalini jucau în aerul limpede, Aluniţă trase un crap mititel de sub o piatră lustruită, îl ridică râzând, solzii străluciră o clipă doar, crapul se făcuse deja nevăzut. Copiii uitaseră de mine, de nemaipomenita mea păpuşă.

Ofensată, neştiind de fapt ce să fac, m-am aşezat pe o buturugă, sub bogatul frunziş al unui copac bătrân. Cu Angelica alături. I-am scos din gentuţa căruciorului sticluţa de ojă, pieptănul. O dichiseam de zor încercând să uit strigătul stomacului înfometat: lăsasem neatinse cana de lapte prins şi felia de mămăligă rece de la micul dejun.

"Chiar ştie poveşti?" se apropie de mine zâmbind neîncrezător Aluniţă. "Deja mi-a spus una." Am continuat repede, să nu-mi pierd auditoriul: "Cică trăia într-o pădure de aur un Cocoş Albastru, fraged şi delicat..." "Ha, ha, ha! Unde s-a mai văzut cocoş albastru?" "Aşa l-a văzut Angelica, aşa este!", m-am burzuluit eu. Atraşi de hohotele băiatului, ceilalţi copii se trântiseră pe petecul de iarbă din jurul copacului. "Şi? Spune mai departe! Mai taci şi tu, las-o să spuie!" "Şi Cocoşul Albastru s-a avântat spre înaltul azuriu al cerului, zburând..." "Cum să zboare un cocoş?" se nedumeri cineva. "Aşa-i povestea Angelicăi!", m-am disculpat încercând să opresc năvala lacrimilor adunate în colţul ochilor. "Tăceţi odată!" ţipă ascuţit Aluniţă invitându-mă abrupt: "Hai, spune!" "Care va să zică, Cocoşul Albastru în dalbe straie zbură departe, departe, peste mări şi ţări spre mândra Şopârlă Brun-Aurie, înlănţuită de-o vrăjitoare maşteră în parfumate ghirlande de argint de-o stâncă nemiloasă. În drumul său, neînfricat el se luptă cu balauri cu zece cozi şi fără nici un cap, cu o struţocămilă înfometată, rătăcită de la Zoo din Berlinul de Vest, cu alţi neştiuţi duşmani fioroşi. Pe toţi îi doborî în moarte sigură." "Şi pe Costea Chioru' l-a omorât?" "Care chior?" "Bătăuşul satului, nu-l ştii?" "Nu, Chiorul tocmai fusese trimis de tovarăşul Dej la tovarăşul Stalin cu o misiune secretă", am ticluit fără să clipesc răspunsul, continuând: "Mândra Şopârlă a fost eliberată din captivitatea parfumată numai după ce Cocoşul Albastru a făcut roata de o sută de ori fără pauză. După ce a sărit coarda de 527 de ori, s-a transformat într-un voinic cu păr de aur. Luându-şi de mână Şopârla Brun-Aurie, au plutit peste ape de un verde-azuriu..." "În ce au plutit că la apa cea mare te dai cu barca..." "Ai dreptate, într-o barcă au plutit. M-a învăţat Angelica s-o meşteresc dintr-o hârtie împăturită în colţuri." "Nuntă mare-mare au făcut?" "Se poate altfel? Sub curcubeul răsărit deasupra norilor roz-aurii un pianist broscoi marca Galapagos lungi caiere de sunete a ţesut în jocuri înstelate. Şi s-au sărutat lângă catargul copac să le fie bine şi răcoare că soarele ardea ca acum." "Şi ce-au mâncat la nuntă?" "Păi, ardei umpluţi, ciorbă de fasole, ciulama, cozonac cu lapte... Atât mi-a povestit Angelica, acum mergem acasă!"

"Dacă ţi-e foame, luăm mere din livada Anicuţei şi ne jucăm mai departe de-a povestea", propuse Aluniţă. Cum să-l fi refuzat? După ce am ronţăit mere mici şi acre, poveştile au curs thriller-uri în serie, căpcăuni cu zeci de guri înfometate sau mume ale pădurii pregătindu-şi cina din rătăciţi prin păduri sau prinţese alungate de mame vitrege ivindu-se tot mai des. Nu au lipsit nici hitlerişti fără inimă spânzurându-i pe comsomoliştii Zoia şi Şura. Copiii se uitau ţintă la mine, prin satul lor nu trecuse nici o caravană cinematografică, îmi sorbeau fiece cuvânt. O iubeam pe Angelica mai mult decât oricând.

De ce? Pentru că, datorită ei, am condus o zi o ceată de copii desculţi, neobişnuiţi cu poveştile, gândirea mea stăpânind-o pe a lor, subjugând-o capriciosului meu joc. Şi cine, cel puţin în străfunduri de subconştient activ şi tenace nu-şi doreşte să subjuge mintea celui din faţa sa, obligându-l să accepte în maniera "crede şi nu cerceta" opinia sa, de el considerată singura demnă de urmat?