Cu acordul Dlui Mircea Mihăieş, redactorul şef al revistei ORIZONT, republicăm aici, pentru cititorii LiterNet, acest portret al fostei colonii penitenciare New South Wales, ajunsă în mai puţin de două secole şi jumătate, una dintre cele mai spectaculoase naţiuni ale emisferei australe. Lectură plăcută!
James Cook venea dinspre Sud. Făcuse înconjurul Noii Zeelande, a celor două insule botezate aşa de olandezi. Vânturile reci îi împinseseră apoi cu furie corabia cu trei catarge, HMS Endeavour, peste Marea Tasmaniei timp de mai bine de două săptămâni. Pe 19 aprilie, în plină toamnă, Zachary Hicks zărise, la orizont, pământ. Şi cu un Land ahoy! câştigase galonul de rom promis. De la Cape Howe, înaintând mereu spre Nord, se ţinuseră aproape de coasta a ceea ce până la ei se numise New Holland, iar după istorica lor ancorare la Botany Bay, în 28 aprilie 1770, se va numi New South Wales. Coasta estică a viitoarei Australii.
Veneam dinspre Nord-Est. Plecasem din capitala Lumii Noi, de la Washington, unde aerul de deasupra pistelor de decolare de la Dulles International tremurase de fierbinţeală chiar şi la ora apusului. 90o Fahrenheit. Şi, pentru numai 52 minute, făcuserăm o riscant de scurtă escală la Dallas - Fort Worth. Unde Qantas Flight 8, un Airbus A-380, cea mai mare aeronavă de pasageri din lume, ne aştepta la gate, cu porţile deschise atât pentru puntea inferioară, cât şi pentru cea superioară.
S-a furat o zi de marţi!
Urmau (încă) 17 ore de zbor, timp în care Pământul avea să îşi ascundă mereu cel mai mare ocean al său de lumina soarelui. Noapte peste Baja California, noapte cînd harta digitală arată arhipelagul Hawaii, la multe sute de mile Nord, ca pe cel mai apropiat uscat, noapte cînd trecem nepăsători, la 11.000 metri înălţime "printre" Fiji, Vanuatu şi Noua Caledonie. Zorii zilei, una de iarnă la paralela 33o Sud, apar timizi abia după mult aşteptatul Cabin crew prepare for landing!, când începem să coborâm, peste Sydney Harbour, spre Kingsford Smith Airport. Zori cinstiţi cu juice de portocale de aventurieri cu ochii mici şi membre amorţite, miraţi să afle că, în august 2019, culmea aroganţei, cineva le-a furat o zi de marţi.
Luni noapte, trecând neatenţi peste linia internaţională a datei, cică am dat de miercuri. Unii se gândesc imediat la Jules Verne şi Phileas Fogg, ca şi la călătorii în timp. Alţii, cu pernele gonflate, de pluş, încă în jurul gâtului la coborârea din avion, vâslesc nervoşi cu degetul arătător pe ecranele smartphone-ului, să vadă unde s-a ascuns marţea aia şi dacă nu e nevoie de vreun update ca s-o recupereze. O voce sinceră dar hotărâtă pune capăt îndoielilor şi controversei: Welcome to Australia, mate!
Elementele domnului Peter Carey
Într-o lume şi un timp în care pensionarii scandinavi vor să locuiască în Tenerife, zidarii români aleg ca domiciliu temporar Italia, mexicanii vor oriunde dar la Nord de Rio Grande, iar artiştii (de pretutindeni) tânjesc la Irlanda, romancierul australian Peter Carey (pe care mai-mai că aş paria pentru unul din cele două Nobeluri de anul ăsta) a părăsit ţara cangurilor pentru New York. Dar, când s-a întors, după un deceniu, pentru o vacanţă / un research / o căutare de sine (şi de alţii) la Sydney, pentru 30 zile, a pus de o carte (Peter Carey - 30 Days in Sydney, A Wildly Distorted Account). Una unde s-a hotărât să redescopere oraşul prin povestiri ale foştilor prieteni, pe teme legate direct de patru elemente primordiale: pământul, apa, aerul şi focul. Mi-am propus să-i folosesc ochelarii în timpul vizitei mele la Sydney şi Canberra, pe plaje şi în munţi, printre canguri şi koala, ca şi în orele de siestă, la umbra eucalipţilor.
Formalităţile odată rezolvate, cu aportul decisiv al ecranelor cu sistem do-it-yourself, am ieşit din aeroport cu bucuria exploratorului şi cu elementele lui Peter C. în gând, recapitulând câteva informaţii esenţiale: australienii folosesc sistemul metric şi gradele Celsius; de condus, conduc însă pe partea stângă a şoselelor, ca britanicii. Deşi o dimineaţă senină, termometrele afişau numere de o singură cifră. În mai puţin de 24 de ore trecusem, în fond, de la latitudinea 38o N la 33o Sud, de la vară la iarnă. Numai că, şi aveam să aflu asta destul de repede, iarna de Sydney e un aprilie de-acasă. Oricum, în căutarea unei jachete, am dat în geantă de cartea lui Bill Bryson (Bill Bryson - In A Sunburned Country) cu doi canguri pe copertă. Carte în al cărui cuvânt introductiv, de obicei atât de cinicul englez-de-Iowa, dezarmat de generozitatea şi expansivitatea australienilor, mulţumea, mirat şi el, nu unor anume indivizi, ci întregii naţiuni: Thank you, Australia! Până una-alta, Bună dimineaţa, Australia!
Botany Bay
Cook a coborât ancora într-o zi de sâmbătă în golful pe care-l găsim astăzi la Sud de aeroport. În interiorul lui, se întind acum mai bine de doi kilometri de piste de decolare, furate apei de către pământ. Suntem practic în Botany Bay când ne urcăm în trenul elegant, de scurtă distanţă, care ne va duce în Sydney Central.
Pe Cook, localnicii de atunci, aborigenii, l-au primit cu neîncredere (Richard A. Hough - Captain James Cook, A Biography) şi oarecare ostilitate. I-a fost greu să aleagă între a folosi muscheta împotriva maturilor înarmaţi cu săbii de lemn şi a oferi daruri copiilor lor. Le-a făcut deci pe amândouă, apoi a căutat apă dulce să împrospăteze rezervele de la bordul corabiei. Roca e nisipoasă, pădurea rară, ici şi colo un sol negru acoperă nisipurile, nota căpitanul în jurnalul său, sol în care ar putea creşte orice fel de cereală şi care acum hrăneşte, pe lângă arbori, cel mai frumos tip de pajişte pe care l-am văzut vreodată.
Prin geamul vagonului privit, peisajul pare relativ arid, arborii sunt rari, ici colo apar şi cîţiva palmieri. Curăţenia loturilor şi felul disciplinat în care sunt parcate tot felul de utilaje în zona semi-industrială îmi aminteşte de Scandinavia. Nu văd, încă, niciun cangur. La 25 milioane de Aussies (australieni, adică), continentul numără astăzi peste 50 milioane de canguri liberi! Doi, la fiecare om.
Simbol naţional, cangurul (şi vărul său mai mic, wallaby) sunt specii deloc ameninţate. Într-un singur an, la începutul deceniului, numărul acestor marsupiale de talie mare, a crescut cu peste 35%. Cook i-a văzut prima dată nu la Botany Bay, ci abia în nordul continentului, în dreptul Marelui Recif de Corali, unde îşi repara corabia avariată. Personal, mai aveam de aşteptat vreo săptămână, până ce, în drum spre Canberra, am scos un strigăt de uimire, arătând cu degetul, copilăreşte, primul Kangaroo mob, un grup de vreo 30 de canguri alergând aproape paralel cu trenul!
Generaţia martor: de la o insulă virgină, la prima gară
Din intersecţia a cinci artere (Lee, Broadway, Pitt, George şi Quay), unde am ajuns coborând o pantă lină, pe sub turnul cu ceas al gării centrale, văd primele blocuri verzi. Pe faţadele lor cresc, adică, tot soiul de plante, purificatoare naturale ale aerului acestei metropole. Arată cumva ca templurile părăsite din mijlocul junglei, unde natura încearcă să recâştige terenul pierdut în favoarea civilizaţiei. Cum semaforul nu se grăbeşte să-şi schimbe culorile, şi cu harta oraşului în minte, privesc în josul lui George Street, în direcţia portului, ascuns privirii de zona de business a oraşului. Arhitectură cuminte, heteroclită, funcţionari şi studenţi, calmi şi veseli în drumul lor spre birouri şi săli de curs. Nimic din trepidaţia americană.
Altminteri, ca şi Statele Unite, Australia e una dintre (puţinele) ţări unde prefacerile economice din prima jumătate a secolului al XIX-lea au atins o viteză de deraiere şi totuşi n-au deraiat. Zic XIX, fiindcă, de la colibele aborigenilor - singurii locuitori ai unui continent mai mare decât o dată şi jumătate suprafaţa Uniunii Europene de azi (!) -, observate de Cook în 1770, şi până la 1788, când bazele primei colonii penitenciare britanice au fost puse, nu s-a întâmplat nimic. Sigur, nave olandeze, franceze, americane şi britanice i-au mai dat târcoale, dar Terra Australis Incognita, a rămas timp de 18 ani chiar aşa... incognita. Abia după aceea... După ce George al III-lea, acelaşi care-i provocase pe coloniştii americani, împingându-i spre revoluţie, s-a hotărât să facă a doua mare măgărie din viaţa lui, s-a dat startul.
Oricum în mai puţin de 70 de ani, (doar) cât o viaţă de om, şi la numai trei decenii în urma Marii Britanii, de la un teritoriu virgin, lipsit până şi de... poteci, colonia australă a imperiului a ajuns la căi ferate şi gări. Prima gară a Sydney-ului, chiar pe locul ăsta cândva construită, datează din 1855. Este practic contemporană cu prima cale ferată deschisă de austrieci pe teritoriul României, doar pentru vagoane de cărbune, între Oraviţa şi Baziaş.
First Fleet şi colonia penitenciară
În timp ce aştept la Four Points by Sheraton să fac check-in-ul, dau într-un carnet de o însemnare făcută la lectura unei cărţi de Grace Karskens (Grace Karskens - The Colony), cu un citat din scriitorul australian John Birmingham despre estuarul Botany Bay: E ca şi cum un Dumnezeu irascibil, nemulţumit de prima lui încercare, s-a întins [spre Pământ] şi şi-a apăsat degetul în marginea continentului, lăsând acolo [o amprentă] cu pereţii cât trebuie de înalţi ca să ţină apele oceanului la respect. Dar, în urmă cu 20.000 de ani, apa a început să o invadeze. Apa a luat din uscat, aşa cum, mult mai tîrziu, cu ajutorul omului, uscatul a cerut înapoi ce pierduse.
Din Blue Mountains, terenul se lasă în pante line peste podişul Cumberland Plains şi, mai departe, spre zonele joase, de bush, câmpii aride cu vegetaţie scheletică, străbătute totuşi de râuri, care se strâng cuminţi şi se varsă în trei golfuri primitoare: Botany Bay, Port Jackson şi Broken Bay.
Contrar sfaturilor şi sugestiilor venite de la James Cook şi Joseph Banks, preşedintele lui Royal Society şi membru al expediţiei din 1770, care sugeraseră deschiderea coloniei penitenciare la Botany Bay, căpitanul de marină Arthur Phillip, ce avea să devină şi primul guvernator al provinciei New South Wales, sâmburele viitoarei Australii, a ales golful din mijloc. S-a strecurat mai întâi printre zecile de insule şi peninsule cu First Fleet, până a ajuns în zona ulterior denumită Sydney Cove. Şi acolo abia, după opt luni de voiaj greu, pe apele Atlanticului şi Pacificului, în ianuarie 1788, cele unsprezece corăbii ale "Primei Flote" au aruncat ancorele şi au început să-i debarce, mai mult morţi decât vii, pe cei "transportaţi".
Din burţile vaselor Alexander, Scarborough şi Charlotte, ca şi ale tuturor celorlalte, au urcat pe punţi condamnaţii: criminali, hoţi la drumul mare, curve, la un loc cu mărunţi hoţi de buzunare, de găini şi de batiste, trişori şi câţiva politici. Bărbaţi şi femei de toate vârstele, unii însoţiţi chiar de membri de familie - oameni liberi - care nu-i putuseră lăsa să dispară din viaţa lor, undeva, la capătul lumii.
De la 1788 până târziu, după 1860, peste 150.000 de condamnaţi britanici aveau să fie deportaţi în diferite colonii penitenciare australiene. Dar niciunul dintre ceilalţi deţinuţi nu a mai avut prilejul, bucuria sau spaima, de a pune pasul pe un tărâm pe care niciun alb nu venise vreodată ca să rămână, cum l-au avut cei din primul val.
Ca multe dintre personajele romanului publicat în 1941 de Charles Nordhoff şi James Norman Hall (Charles Nordhoff & James Norman Hall - Botany Bay), damnaţii îşi trăiseră vieţile lor agitate pe străzile unei Londre lovite de mizerie, fuseseră încarceraţi în beciurile de la Newgate, în beznă şi duhori pestilenţiale, condamnaţi la transportation, pentru şapte sau paisprezece ani, sau pe viaţă, duşi la Portsmouth şi, de acolo, urcaţi, aşa încătuşaţi, pe vase, cu direcţia Botany Bay, New South Wales, via Rio / Cape Town.
George al III-lea, rege al Marii Britanii şi Irlandei, îşi luase mâna de pe aceşti supuşi ai lui, trimiţându-i la pieire, într-un loc neştiut, de unde - se dăduseră ordine în sensul ăsta - nu-i mai voia niciodată întorşi.
Aborigenii. O moştenire
Nu ştiu dacă mai aveam mâinile strânse pe reverele lui George, monarhul lipsit de morală, când am pus capul pe pernă, dar când m-am trezit, multe ore mai târziu, gândurile se limpeziseră şi am coborât repede în stradă, cu direcţia Sydney Harbour. În faţă la St. Andrew's Cathedral, carosabilul fiind blocat de oameni, mi-am închipuit, de la distanţă, o demonstraţie împotriva încălzirii globale - în America forma asta de isterie stearpă a devenit un fel de febră recurentă.
Ştiau ei, australienii din stradă, mi-am zis, că la ultima glaciaţiune, cu numai 20-25.000 ani în urmă, apele oceanului şi uscatul se întâlneau la... 20 km spre Est şi că de atunci, şi nu în ultimul... deceniu, nivelul lor a crescut cu peste 140 metri? Asta în vremuri în care doar aborigenii, cangurii, koala şi aligatorii ar fi putut polua atmosfera. Şi am început să râd de unul singur, întrebându-mă dacă există Aussies care îşi acuză cangurii precum studenţii americani acuză vitele din Kansas pentru că lasă, neatente, să le scape, în procesul de digestie, metan. Sub presiune.
Dar militanţii mei de pe George St. nu erau deloc militanţi, ci oameni care aşteptau să urce scările sălii de concerte de alături. Militantismul în Australia e, părere confirmată de-a lungul întregii mele şederi, mic copil faţă de excesele americane. În general, ziarele se pot citi, emisiunile de dezbateri se pot urmări, părerile exprimate acoperind o imensă plajă de orientări politice diferite.
E mult (mai mult) discernământ la Sydney, acel common sense pe cale de dispariţie în emisfera nordică. Când într-o sesiune parlamentară televizată o feministă - atenţionată că nu dăduse dovadă de ladylike behavior - a etichetat apostrofarea ca fiind... sexistă, preşedinta camerei a pufnit în râs, invitând-o să înceteze cu acest "political correctness la puterea n". Când un musulman fundamentalist care tocmai omorâse o tânără femeie şi rănise o alta s-a urcat, înarmat cu un cuţit, pe maşini, în mijlocul unei intersecţii la Sydney, făcând prin răcnete publicului cunoscută fapta lui de vitejie, a fost imediat imobilizat de trei tineri Aussie cu aspect de rugbişti, care au folosit pentru asta doar un scaun şi o ladă goală de bere. Un fel de citizen's arrest relatat de presă la obiect şi unanim considerat ca o victorie.
E drept că, în zilele care au urmat, în toate instituţiile culturale şi politice în care am intrat, orice discurs, orice prezentare, orice tur începea cu un scurt moment de recunoaştere a culturii aborigene, a populaţiei pe care albii au găsit-o aici în secolul al XVIII-lea. Relativ discret, fără multe note de falsitate şi fără acea vinovăţie afişată de politicii corecţi pe alte meridiane. Deşi au mai fost şi excepţii.
Aborigenii au avut şi au, în continuare, o cultură predominant orală. Sigur, mare parte dintre ei s-au adaptat traiului modern, dar nu toţi. Tribul Eora, pe al cărui teritoriu colonia penitenciară a fost ridicată, ca multe alte triburi, nu avea un simţ al proprietăţii prea dezvoltat. Precum amero-indienii, aborigenii nu considerau nici ei că pământul le aparţine. Se mişcau pe el, îl foloseau, plecau, se întorceau, îl regăseau, dar nu simţeau nevoia unor... acte de proprietate. Deşi nu erau agricultori dedicaţi, relaţia aborigenilor cu pământul e complexă şi are încă multe secrete. Unul dintre ele le-a fost însă "furat" de colonişti: arderea pământurilor, fire-stick farming.
La serviciu: Miss Goolagong
Aproape o jumătate de continent, zona centrală, e în stare deşertică şi semideşertică. (Sigur, Sydney-ul e o oază de verde spectaculoasă, dar vegetaţia nu e în mare parte spontană, ci întreţinută). Pe sute de kilometri, fie şi de-a lungul căii ferate EW, care uneşte Sydney de Perth, nu există nicio localitate. Vegetaţia - cea care face trecerea între ţărmurile verzi şi deşert - ceea ce în genere este numit the bush, e rară, cu aspect uscat, dominant fiind copacul care... explodează: eucaliptul.
Un incendiu necontrolat poate face astăzi prăpăd la marginea marilor metropole australiene, eucaliptul aprinzându-se la modul exploziv datorită uleiului din scoarţă. Mai mult, uleiul de eucalipt odată evaporat poartă, cu viteză, incendiul mai departe. Un foc intenţionat pus şi controlat poate fi o soluţie în reducerea riscului de incendii naturale.
Ascultând, la National Museum şi la National Galleries în Canberra, cât şi la Art Gallery of New South Wales, prezentări despre cultura aborigenă, mi-am reamintit ceea ce trăisem la Grand Canyon cu mai bine de un deceniu în urmă: la intrarea în parcul naţional, ghereta rangerilor nu se vedea de fumul care venea dintre pini şi jnepeni. Noi l-am pus, mi s-a explicat, ca să ardem ierburile şi vegetaţia pitică, fiindcă, în caz de secetă, se aprinde cu repeziciune. În fine, focurile de defrişare ale aborigenilor au influenţat clar, în bine, în rău - părerile sunt împărţite - evoluţia şi distribuţia florei în New South Wales.
Cu privirea fixată pe una dintre minunatele şi atât de misterioasele picturi naiv-abstracte ale unei pictoriţe aborigene din Northern Territory, într-una din ultimele zile ale călătoriei mele, m-am trezit întrebându-mă dacă până atunci avusesem vreodată cunoştinţă de vreuna dintre personalităţile lumii aborigene, indiferent de domeniu. Şi, brusc, mi-am amintit: o finală la Wimbledon, când nu împlinisem încă zece ani. O finală de dublu mixt în care suporterii lui Ilie Năstase erau puşi deseori la punct de arbitru cu un Quiet, please! Urmat de precizarea: Serveşte Goolagong. Chiar aşa, una dintre cele mai mari campioane de tenis ale tuturor timpurilor, Evonne Goolagong, câştigătoare de două ori a Wimbledonului, o dată a Roland Garros-ului şi de patru ori a lui Australian Open, este născută într-o familie aborigenă cu opt copii, chiar în New South Wales.
Cel mai vestit arhitect australian e... un danez
În aproape fiecare (!) din zilele petrecute la Sydney, am ajuns la Bennelong Point sau l-am privit măcar, de la distanţă, de pe poduri, de pe alte maluri şi din alte golfuri, de pe ferry sau de pe coasta înaltă a Grădinilor Botanice. Pe acest promontoriu din Sydney Harbour se ridică una dintre cele mai cunoscute clădiri din lume. Văzute de aproape, liniile arhitectonice ale Operei din Sydney sunt încă şi mai impresionante.
Autorul proiectului din 1957, cu care a câştigat concursul deschis de municipalitatea din Sydney, a fost un tânăr danez, Jørn Utzon, aproape necunoscut la acel moment în afara Scandinaviei. Fino-americanul Eero Saarinen, membru al juriului, nu numai că l-a declarat genial, dar lucrările lui ulterioare au fost vădit influenţate de Opera mai tânărului Utzon. Deşi avea deja schiţe pentru terminalul TWA de la aeroportul Kennedy din New York, Saarinen pare să le fi schimbat radical după experienţa de la Sydney. De unde şi asemănarea de stil dintre cele două clădiri emblematice pentru arhitectura organică.
Scoicile albe ale lui Utzon, petale-sectoare care, puse laolaltă, ar completa - conform legendei - perfect o sferă, sunt, în bătaia soarelui de foc al asfinţitului, toate cele patru elemente la un loc. Ca un nufăr plutind în apele golfului, la marginea stâncii, sub un cer mereu senin, deşi asediat de vânturi - ca cele dinspre sud, pe care le-am simţit din plin şi care, mai sus în canioanele din Blue Mountains, au adus chiar zăpadă -, această structură ancorată în gresiile galbene de Sydney e o chintesenţă a Australiei.