Iran (I) - Sărbătoarea Ashura

Mass media ne-au amintit recent că există Iranul. Cu drone, cu bombe, cu steagurile roşii ale răzbunării, cu milioane de oameni care ies în stradă pentru a-şi face auzită vocea. Egocentrici şi parohiali, graniţele ţării par a ridica şi ziduri de fum, dincolo de care suntem prea puţin interesaţi să aflăm nu doar ce se mai întâmplă, ci cum trăiesc oamenii. Care e viaţa lor.

Am făcut, în toamna lui 2019, o excursie - da, turistică - în Iran. Scrisele de mai jos şi din următoarele episoade sunt reflecţii ale zilelor acelea. Un avertisment necesar: povestesc ce am văzut şi ce am simţit. Nu am pretenţia că acesta este "Adevărul" - este, însă, "adevărul" meu: o receptare punctuală geografic, limitată în timp şi limitată de cunoştinţele mele ("despre lume şi viaţă"). Un prieten mi-a spus cândva că "Nu vedem decât ceea ce suntem pregătiţi să vedem". Eu atât am putut să "văd" - şi orice comentarii care pot adăuga informaţii sau perspective sunt binevenite. A fost o experienţă care scutură pre-judecăţi şi prejudecăţi şi vă invit să priviţi şi să citiţi cu mintea şi inima deschisă.


Ashura celebrează bătălia de la Karbala (azi în Irak) în care a fost ucis imamul Hussein, nepotul lui Mohamed. Prins în intrigi legate de succesiunea lui Mohamed şi ştiind că i se doreşte moartea, Hussein, aflat la Mecca, porneşte spre Kufa, la invitaţia guvernatorului local, cu un alai de însoţitori - inclusiv familia sa (soţii, copii). Rămân blocaţi la Karbala, după ce cei din Kufa au fost constrânşi de Yazid (liderul religios sunnit) să îşi retragă sprijinul.

Convoiului lui Hussein, oprit în deşert, i se interzice accesul la apă şi hrană, apoi tabăra este atacată. Bărbaţi şi femei luptă de dimineaţă până seară, dar sunt înfrânţi, iar Hussein este ucis. Tabăra este incendiată. Calul lui Hussein se întoarce acasă "fără călăreţ", anunţând moartea acestuia. Aflând de măcel, restul familiei caută prin rămăşiţele taberei trupurile celor dragi, la lumina lumânărilor.

Ashura are semnificaţii diferite pentru shiiţi (care o văd ca pe o comemorare, un moment de doliu şi plângere) şi suniţi (pentru care este un moment de victorie, de bucurie).

În Iran, Ashura este marcată prin procesiuni publice, la care participă toată comunitatea. Teheranul era drapat în negru, "împodobit" cu fanioane negre şi steaguri cu inscripţii religioase. Cu o zi înainte, oamenii pregătesc mese ceremoniale sau împart mâncare. Lumea stă la coadă pentru a primi aceste ofrande, cu credinţa că sunt vindecătoare. Oamenii ies cu maşinile pe stradă şi împart pomana din portbagaj, restaurantele oferă mâncare gratuit. Noi am fost primiţi la un restaurant cu patron turc. Meniul: orez cu mărar şi şofran, salate, supă de ovăz acrită cu zeamă de lămâie, miel, pui şi potârniche marinate şi pregătite la cuptor, fructe.


Deşi ocazia este tristă, atmosfera este mai degrabă de carnaval (şi ghida foloseşte termenul de "carnaval"). Toată lumea este îmbrăcată în negru, fără prea multe excepţii (tineri care poartă tricouri de altă culoare, dar tot în tonuri închise). Tricoul poate fi negru, dar inscripţiile de pe el sunt de tot felul: de la Dolce e Gabbana şi CK la celebra limbă Rolling Stones (în ştrasuri roşii). Am văzut fetiţe cu chaddor "de jucărie" (purtatul chaddorului e impus de la prima menstruaţie, dar nu toate femeile iraniene îl poată, codul vestimentar prevede doar acoperirea respectuoasă a trupului), chiar şi un bebeluş îmbrăcat cu un tutu de tul negru. Participarea copiilor este parte din ceremonie, pentru a marca uciderea familiei lui Hussein (cel mai mic dintre cei ucişi avea 6 luni).


În cea de-a doua zi, ceremoniile se organizează în piaţa publică. Se recită texte din poeme epice care redau epopeea bătăliei de la Karbala. În piaţa Imam Hussein, municipalitatea organizează festivităţile, în timp ce "cartierele" (comunităţile locale) îşi organizează propriile procesiuni care converg spre piaţă. De la tribună, un MC recită textele şi conduce rugăciunea pe tot parcursul zilei. Se aştern covoare pentru odihnă şi se împart pungi de plastic pentru încălţări (ca să nu se murdărească covoarele). Se împart pahare cu apă, participanţii sunt răcoriţi cu apă de trandafiri (un bărbat cu un vermorel umblă prin mulţime şi stropeşte în dreapta şi stânga). Se împart mici ofrande: felii de pepene, ceai, îngheţată, lapte cu cacao.

Atmosfera este relaxată - sentimentul religios este diferit, de la persoană la persoană. Sunt unii cu trăiri puternice, alţii go through the motions, alţii vin la socializare. Toată lumea este bine primită. Tensiunea povestirii creşte de la ceas la ceas, ritmul - bătut de tobe - creşte pe nesimţite. Din difuzoare se aude, în tonuri foarte joase, aproape şoptite, hipnotic "Hussein! Hussein!"


În jurul prânzului apar "carele alegorice" din comunităţi - echipaje mixte (de la bătrâni la copii) care execută tatbir - procesiunea flagelării. Iranul a interzis flagelarea până la sânge (care se mai practică în alte comunităţi shiite, dar este considerată "retrogradă"). Echipajele sunt însoţite de toboşari şi de proprii "povestitori", care recită la microfoane pasaje religioase. Procesiunea flagelării presupune o anumită coregrafie. Toţi participanţii fac aceleaşi mişcări, în acelaşi ritm, în aceeaşi succesiune de paşi. În aceste alaiuri, Yazid este reprezentat de oameni îmbrăcaţi în roşu (conotat negativ), iar cei din tabăra lui Hussein poartă fie negru, fie verde (culoarea martiriului). Carele alegorice, împodobite cu flamuri şi pene de păun sau de struţ, cu oglinzi şi panglici, coregrafia şi organizarea echipajelor pe cartiere (chiar şi armenii au propriul car în defilare) duc fără greş gândul către Mardi Gras. Un Mardi Gras funerar, desenat de Tim Burton.

Momentul marchează moartea lui Hussein şi semnifică vărsarea de sânge. De aceea credincioşii se simt obligaţi să îşi verse şi ei sângele. În unele ţări shiite, Crucea Roşie face campanii de recoltare de sânge de Ashura, pentru a reconcilia tradiţia vărsării de sânge cu modernitatea şi cu nevoia de sânge (oricând, oriunde e nevoie de sânge pentru transfuzii, cu atât mai mult în zone marcate de conflicte).

În jurul prânzului vine momentul "arderii taberei" - se incendiază corturile simbolice din mijlocul pieţei
Spre seară, povestirea ajunge la momentul căutării trupului lui Hussein prin tabăra devastată. Oamenii aprind lumânări şi se roagă - singurul ritual din Islamul shiit care presupune lumânări. În piaţa cea mare, unde se desfăşoară întreaga procesiune, sunt montate mese metalice, cu platforme perforate, în care poţi înfige lumânările. Sună cunoscut? Totul este foarte asemănător ritualului de Înviere, dar fără înviere.


Tensiunea creşte iar, când apar noi cete, cu steaguri negre, roşii şi verzi. În final, conducătorul ritualului rosteşte de la microfon ceva asemănător prohodului - el plânge, unii oameni din mulţime plâng. Alţii doar urmăresc spectacolul. Celebrarea se încheie. Micile magazine din zona pieţei se redeschid, negustorii ambulanţi îşi reiau locul pe trotuare: vând haine, papuci de plastic, fast food, mici nimicuri. Viaţa îşi reia cursul.