Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iran (II) - Oamenii


Ioana Avădani

10.02.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oamenii, ah, oamenii! Poate cea mai neaşteptată descoperire în Iran au fost oamenii. Calzi, deschişi, curioşi, sociabili, interesaţi de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Şi sentimentul de siguranţă derivat din grija comunitară pentru celălalt, nu din supra-prezenţă poliţienească.

Primul indiciu l-am avut la Teheran, când, în plin festival al plângerii (Ashura), fete cochete (deşi în hijab), frumoase ca nişte cadre şi machiate ca la carte, au ieşit pe jumătate din maşină, făcându-ne cu mâna, zâmbind cu gura până la urechi, la o trecere de pietoni.

Oamenii sunt curioşi şi serviabili. Acea întrajutorare necondiţionată pe care o găseşti în comunităţile din medii vitrege (deşert, munte, frig arctic), unde mâna ta de ajutor poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte (am întâlnit-o în Norvegia, de exemplu). Într-un colţ de intersecţie din Yazd, pe la 10 seara, pe un trafic nebun, două fete adolescente şi mama lor s-au străduit minute bune (spre 10-15) să ne facă rost de un taxi, mânate doar de aerul nostru - probabil - rătăcit. Fetele şi-au sunat cunoştinţele şi companiile cunoscute, mama a ieşit în trafic şi a reuşit să oprească cu trupul un taxi căruia i-a ordonat (aşa părea) cu un gest ferm al mâinii să ne ducă unde vrem.

Oamenii primeau cu modestie complimentele sau mulţumirile pentru serviciile făcute. "It's my job", ni s-a răspuns, inclusiv la check in-ul din aeroport, la 3:30 dimineaţa. Acolo unde limba nu ajuta, vorbea gestul. La hotelul din Teheran, am dat să pun mâna pe valiză, să mi-o urc în cameră. Un bell boy s-a precipitat, făcând semn că nu, aplecându-se apoi, bătându-se uşor cu dreapta pe piept, în dreptul inimii: "Vai, dar se poate? Lăsaţi-mă pe mine".

La Isfahan, toate traseele durau mai mult pentru că eram abordaţi de copii care voiau să vorbească în engleză cu noi. Cred că oamenii aceia nu primiseră memo-ul cu America and UK = Evil. Copiii, de la 6-7 ani, luau lecţii private de engleză şi ieşeau seara cu părinţii în piaţa din centru, să facă practică de conversaţie. Era amuzant şi înduioşător să le răspunzi la întrebările "de manual": de unde sunteţi, vă place în Iran, dar vremea vă place, cum vi se pare mâncarea, dar la voi în ţară cum e...

Where are you from? A fost întrebarea pe care am auzit-o cel mai des. Romania, răspundeam, în engleză. "Ah, Rumania", ni se răspundea, cu pronunţia locală, semn că oamenii ştiau despre ce vorbesc. Reacţiile la "România" au fost fabuloase: o doamnă care s-a activat brusc "Eu sunt din Timişoara!" (căsătorită local, soţul iranian vorbea şi el româneşte). "We like Transylvania" (doi tineri care vindeau mărgele, mătănii şi coliere făcute de ei). Şi - favoritul meu: "România! Ceauşescu - hârşti!" (semn internaţional cu mâna în dreptul beregatei). Şi tradiţionalul de acum "România? Hagiii!".
Nu cred că am văzut altundeva atâţia bărbaţi cu copii în braţe, având grijă de ei, bucurându-se de prezenţa lor. Sau bărbaţi făcând piaţa.



Oraşele sunt osaturi de comunităţi, nu conglomerate de alveole individuale, de dormitoare. Oamenii îşi trăiesc o parte din viaţă în stradă, împreună, în văzul celorlalţi. Parcurile, grădinile, pieţele urbane, sunt locuri de adunare şi de socializare. Seară de seară, piaţa mare din Isfahan, a doua din lume ca mărime, devine un uriaş teren de picnic. Familii întregi - de la bunicii în scaune cu rotile la nepoţii în cărucioare, ies "la iarbă verde". Aduc cu ei samovarul pentru ceai, sufertaşul cu mâncare, castronul pentru cojile de seminţe (da! da!), ba chiar şi colivia cu mierle (să ia şi ele aer).


Podurile peste râuri sau ravene sunt, de asemenea, locuri unde poţi sta să te bucuri de briză, de cursul apei, de vederea lumii. Am văzut oameni dormind, în plină amiază, pe iarba parcurilor. Dormeau pe spate, cu braţele deschise ca nişte aripi, senini, fără grijă. Somnul acelor oameni mi-a spus mai multe despre sentimentul de siguranţă publică, de "acasă", de adecvare, decât orice altceva.



(
va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer