Aşa că nu e de mirare că apa este un element omniprezent în comunităţi, gestionat, valorificat, respectat. Havuzurile şi fântânile, canalele şi piscinele sunt elemente nelipsite din arhitectura oricărei grădini persane. Prima "grădină persană" îi este atribuită lui Cirus cel Mare (pe numele lui persan Kurosh, cu accent pe o), grădină pe care a botezat-o Pardis şi de unde ni se trage "paradisul".
Componentele unei grădini persane sunt cursul de apă (ghidat prin canale, mici fântâni şi bazine), un pavilion numit kushk (şi care a dat "chioşcul" de azi, poate chiar şi "cuşca"), deschis pe una sau mai multe laturi, uneori cu saloane şi galerii deschise, pentru primiri ceremoniale, odăi de odihnă şi nelipsitul hammam. Peste tot, verdeaţă, copaci ornamentali sau fructiferi. Un loc cu răcoare, un loc cu verdeaţă... la propriu.
Un alt element tipic hidro-arhitecturii persane este kanat-ul, un canal subteran, care aducea apa din munţi şi, trecând pe sub case, le răcea. Kanat-ul mai este şi azi în funcţiune, în special în zonele muntoase sau rurale. Cafenelele şi restaurantele construiesc "paturi" peste kanaturi, pentru muşterii care se pot răcori cu un ceai şi cu picioarele în apă.
Se adaugă la acestea rezervoarele, unde se adună apa din kanat-uri şi care sunt protejate de domuri de lut, care reflectă căldura şi sunt flancate de "wind catchers", turnuri de vânt ce asigură ventilarea şi, încă o dată, răcirea. De fapt, acestea turnuri de vânt stau la originea minaretelor, împrumutate de musulmani din arhitectura persană.
Oamenii ăştia storc orice şi fac cele mai minunate sucuri: pepene, morcovi, piersici, mere şi, regina tuturor, rodia. Orice ca să ostoieşti setea. Fie şi doar pentru câteva minute.
(va urma)