Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iran (IV) - Viaţa, pur şi simplu


Ioana Avădani

24.02.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Este tare complicat să descrii civilizaţia unei ţări care numără peste 7.000 de ani, chiar dacă eşti un cunoscător intim al culturii respective. Darămite atunci când eşti un biet turist cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar sunt mici instanţe, uneori chiar accidentale, care îţi arată câte ceva din esenţa acelei culturi - ca nişte sclipiri de oglindă: strălucitoare dar efemere şi superficiale. Aşa să luaţi, rogu-vă, cele de mai jos: ca nişte sclipiri fragmentare, dar care mie mi-au vorbit.

Oraşele, cum spuneam, sunt ale oamenilor. Pietoni şi şoferi deopotrivă folosesc oraşul. Pieţele largi, staţiile de metrou generoase (cele din Teheran, că pe acestea le-am văzut), podurile, spaţiile verzi - toate sunt gândite ca spaţii de socializare. Oamenii stând sau dormind pe iarbă sunt o imagine frecventă. Asta în pofida - sau pentru a compensa - traficul care este bestial: aglomerat, gălăgios, "negociat" de la caz la caz. Cel mai frecvent "semn de circulaţie" este mâna ridicată: "Stai aşa, să trec şi eu". Femeile sunt la fel de agresive la volan ca şi bărbaţii - loc îţi faci, nu aştepţi să primeşti. În Shiraz, majoritatea taxiurilor erau buşite pe ambele părţi.




Dincolo de "grădinile persane", oraşele pe care le-am văzut au parcuri. Văzute şi ele ca adăpost de soare şi căldură, de loc unde să poţi veni cu clanul tău şi să îţi tihnească. Parcurile sunt foarte bine întreţinute, irigate, curăţate, măturate astfel încât, chiar dacă sunt intens folosite, sunt în permanenţă curate. Sunt folosite ca mediu educaţional (am văzut nişte minunate ornamente metalice care spuneau povestea lui Abraham - recunoscut ca profet şi de către musulmani). Dar fără căţei sau narghilele în parcuri.



Pisicile, însă, sunt peste tot. Cu zecile şi sutele. Slabe şi neîngrijite, poate, dar cu siguranţă iubite - peste tot sunt urme ale mâncării care li se lasă, există vase cu apă pentru ele şi oamenii le vorbesc şi le alintă (când decid ele că asta vor). Pisica a fost animalul favorit al Profetului Mahomed, se zice, de când o pisică i-a ţinut de cald în deşert. Se pare că pisicile "persane" (cele indigene, care îşi merită numele fără certificat de pedigree) nu uită asta.


Iubiţi sunt şi porumbeii - şi nu de ieri, de azi. Persanii au ştiut de secole că guano-ul este un bun fertilizant. Aşa că au construit columbare - turnuri de lut, cu intrări mici, care să permită doar păsărilor mici să intre, cu pereţi netezi, ca să nu permită şerpilor să se urce. Porumbeii cuibăresc în siguranţă în interiorul acestor turnuri, iar proprietarii lor (ai turnurilor) colectează dejecţiile şi îşi fertilizează câmpurile. Există încă astfel de columbare vechi de 400 de ani.


Metroul din Teheran e aerisit şi bine semnalizat - în persană şi în engleză. Vagoanele opresc în dreptul unor semne prestabilite, care indică direcţia de coborâre şi urcare: se coboară prin mijloc, se urcă prin laterale. Hai, că vă desenăm.
Metroul are vagoane doar pentru femei, dar nu este obligatoriu să le foloseşti. Drept e că multe femei singure le preferă, ca o oază de securitate. Dar am văzut femei în vagoanele preponderent feminine. Aşa cum am văzut un cuplu urcându-se din fugă într-un astfel de vagon, înainte de închiderea uşilor, râzând cu gura până la urechi.

 

Un semn al segregării sexuale se poate vedea pe vechile porţi: există mânere de alamă pentru bărbaţi şi mânere pentru femei. Au forme diferite: cel pentru bărbaţi are un mâner lunguieţ, cele pentru femei - o formă inelară. Au şi sunete diferite, astfel încât cei din casă să ştie ce fel de om bate la uşă şi să decidă dacă femeile trebuie să se acopere cu chaddorul sau pot deschide uşa fără strângere de inimă.


Iranul are o practică uimitoare şi, în opinia mea, semn de avansată civilizaţie: testul de sânge premarital este obligatoriu. El determină dacă există risc de consangvinitate (în anumite regiuni, riscul este foarte mare - până la 50%, date fiind căsătoriile aranjate în interiorul triburilor), dar şi risc de maladii genetice, HIV sau anemii falciforme (siclemie). Viitorilor soţi li se prezintă rezultatele şi eventualele consecinţe. Potrivit datelor, circa 60% dintre cuplurile cu risc crescut renunţă la căsătorie. Practica a fost introdusă în 2017.

Iranul este un mare centru de chirurgie plastică - rinoplastiile şi implanturile de păr fiind pe primele locuri. In Isfahan, oriunde întorceai privirea vedeai cel puţin o domnişoară cu plasturi pe nas. Se practică şi turismul chirurgical - vin oameni de departe pentru astfel de operaţii. Medicii iranieni "şi-au făcut mâna" în timpul războiului cu Irakul, sunt consideraţi experţi în chirurgie plastică şi reparatorie.

La capătul celălalt al sofisticării, stau apa şi săpunul la toaletele publice. Chiar şi la cele mai nepromiţătoare toalete din deşert sau benzinării, apa curentă era prezentă. Săpunul lichid se pune într-un rezervor mare (cam ca cel de toaletă) şi este distribuit către fiecare chiuvetă printr-un sistem de ţevi asemănător celui de apă. Aroma de trandafiri este cea care domină şi poţi mirosi ca o grădină chiar şi în mijlocul pustietăţii. Pentru că apa e scumpă, dar curăţenia trupească este încă şi mai preţioasă. (Şi da, doamna din imagine, o pictură pe un pavilion istoric din Isfahan, este nudă, dar doar pentru că este... europeană).


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer